Despre ”cocoloșitul” copiilor și rezistența în fața greutăților vieții

Se tot spune, chiar de foarte multe ori, că mulți dintre părinții de astăzi ”își cocoloșesc” copiii și-i cresc într-un glob de cristal. Și, vai, ce-o să se aleagă de ei.

Și, parțial, e adevărat. Dar numai parțial.

Adică sunt(em) mulți părinți care de teama de a nu le fi greu copiilor sau de a nu-i supăra, nu pun(em) limite ferme sau fac(em) lucruri în locul copiilor, lucruri pe care ei le pot face. Iar asta sigur că nu e bine. Ce le spunem de fapt copiilor când facem asta e că ori ei nu pot, nu sunt în stare, ori că ei nu sunt în siguranță. Evident, nici una și nici cealaltă, nu-i ajută pe copii. Ba dimpotrivă, le iau încrederea și curajul.

Dar dincolo de asta, faptul că părinții din ziua de azi sunt mult mai atenți și mai conștienți, mai dispuși să se uite la ei și la CUM își iubesc copiii, sunt mai aproape de copii și mai sănătos implicați, e un lucru extraordinar. Si asta NU înseamnă nici că îi cocoloșim, nici că îi ținem într-un bol de cristal. Nu, nu și nu!

Înseamnă doar că-i echipăm pentru viitor cu iubire, încredere și curaj.

Întrebat ce pot face părinții pentru copiii lor, ca să fie în siguranță, într-o lume tot mai traumatizată, Gabor Mate (îl iubesc, de-aia îl tot citez) a spus:

”Copiii cu un atașament sănătos, care au fost crescuți cu dragoste și căldură în primii ani de viață, vor fi copiii care vor avea cea mai mare reziliență în fața greutăților vieții și au cele mai mici șanse de a dezvolta simptomele de PTSD (PostTraumatic Stress Disorder) în urma unei traume. Studiile arată că cei care au supraviețuit cel mai bine și cu cele mai puține simptome PTSD ororilor războiului mondial și lagărelor de concentrare au fost cei care în copilărie au avut parte de un atașament sănătos”

Așadar, aceste credințe cum că – ”fără frică și rușine nu ajunge om” sau ”îi arăt eu acum, ca să țină minte când o fi mare” ori ”mai bine sunt eu sever/dur cu el, ca să-l călesc pentru viață” – NU, nu călesc copilul pentru viață, ba dimpotrivă, îl slăbesc.

Ar funcționa mai bine – îl iubesc eu necondiționat acum, îl sprijin și îl ghidez eu acum, sunt cald și apropiat eu acum, pun limite ferme și cu iubire eu acum – ca să-l echipez cu ce are nevoie pentru când o fi mare și pentru viață.

Și da, deși poate suna bizar, de multe ori iubirea asta necondiționată se învață (mai întâi față de noi înșine), pentru că nici noi, părinții, nu știm cum e, ca să le-o putem da copiilor noștri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *