Cât trebuie să mănânce un copil și ce fac când nu mănâncă

Din păcate nu pot spune despre mine că am fost o mamă relaxată de la început. Ce spun eu? Nici măcar acum nu sunt. Mâncarea a reprezentat una din marile mele griji. Ce-i drept, acum mă stresez mai puțin, pentru că am învățat câteva lucruri (chiar de la Mogâldeață), dar când era bebeluș mă stresam maxim.

Aveam un carnețel în care notam câți mililitri de lapte bea la fiecare masă, câte mese avem pe zi. Apoi am început diversificarea. Pfffoa! Să te ții bine. Îi număram lingurițele. Căutam studii și statistici. Voiam să știu tot despre cât trebuie să mănânce un bebeluș. Și asta în condițiile în care, din fericire, am avut un bebeluș grăsuț. Până pe la 11 luni a fost mereu cu puțin peste medie în privința greutății.

Nu vă spun de câte ori am fost disperată că nu mănâncă. Sunam pe toată lumea. Vai de mine, nu știu ce-i cu copilul, o avea ceva. Dă-i jucării, maimuțărește-te în fel și chip, fă avioane, dă-i tacâmuri, dă-i paste să se joace cu ele, pune-i post-it-uri colorate pe scaunul de masă, ca să-și facă de lucru cu ele. Cel mai reușit truc a fost o bună perioadă  să-i dau și ei o linguriță să  mănânce singură. Vorba vine să mănânce, pentru că de fapt împrăștia mâncarea pe pereți, pe scaun, pe ea, pe mine, pe jos. Dar cum se juca ea așa cu lingurița, căsca și gura și hop și eu cu mâncarea. Orice atât timp cât reușeam să-i mai dau măcar două-trei lingurițe de mâncare.

Cu toate trucurile mele erau însă perioade în care pur și simplu refuza mâncarea. Nu voia nimic altceva în afară de lapte. Înnebuneam cu capul. O sunam chiar și pe pediatră. Copilul nu avea nimic, pur și simplu nu avea chef să mănânce.

Pe la un an și un pic, la prima răceală, am cedat și i-am dat să mănânce la televizor. Până atunci nici măcar nu-l deschideam. Și bine făceam, că nu sunt deloc de neglijat efecte nocive. Atunci însă, pentru că eram prea speriată și ea nu mânca nimic, am încercat și asta. A mers. Așa că am continuat cu televizorul. Mare prostie aș zice acum. Pentru că ”efectul televizor” nu a durat decât o perioadă până s-a obișnuit cu el. Apoi n-a mai mers.

La următoarea răceală am mai cedat unui lucru pe care nu credeam să-l fac. I-am dat telefonul să-l butoneze. A mers. Dar la fel ca și în cazul televizorului, s-a plictisit repede. De jucat cu el s-ar mai fi jucat, dar de mâncat nu.

Ce să mai, una peste alta, am făcut toate prostiile pe care ziceam că eu nu le voi face niciodată. Dar pentru că atunci când era răcită mi se părea deja prea mult să fie bolnavă, nu puteam să concep să nici nu mănânce. Totuși, e la mintea cocoșului că nimănui nu-i arde de mâncare atunci când nu se simte bine. Mie una, când nu mă simt bine, nu-mi trebuie nici să văd mâncare. Și doctora îmi zicea să nu mai insist. De fiecare dată m-a sfătuit să o hidratez bine și să mă mulțumesc cu cele câteva linguri de supă sau de ce simțea ea nevoia să mănânce.

Dacă ar fi să o iau acum de la capăt, am convingerea că nu aș mai face aceleași greșeli.  Și, da, recunosc, mi-a trebuit ceva vreme, poate prea multă, până să accept un lucru absolut evident: am un copil sănătos care știe exact de câtă mâncare are nevoie. Nu aveam probleme cu alimentația și la vârsta asta un copil nu știe să fie lacom ca să mănânce mai mult decât îi trebuie și nici nu se gândește la siluetă ca să refuze mâncarea.

Dacă au fost zile în care nu prea a vrut mâncare și nu am mai insistat în halul în care o făceam, veneau apoi zile în care mi-era teamă să-i dau de mâncare atât cât ar fi vrut ea. Pur și simplu organismul ei cerea în funcție de nevoie. Azi poate abia ciugulea, mâine mânca de nu se mai oprea. În cele mai multe dintre zile era constantă. Asta dacă o lăsam să decidă ea. Pe tema asta am citit un articol foarte interesant, cu multe sfaturi utile și argumentate pe Qbebe. Vă invit să-l citiți și voi, s-ar putea să vă fie de folos: Iti hranesti prea mult sau prea putin bebelusul?

Așa am ajuns să învăț de la ea ce, cât și când îi trebuie mâncare. Și am mai învățat câteva lucuri, pe care le-am băgat bine la cap. Nu era normal cum procedam eu când încercam să-i mai dau încă o linguriță și încă o linguriță de mâncare după ce ea zicea nu- ”hai, mami, asta și gata”. Totuși,  mofturile sunt mofturi, iar ea nu duce lipsă de ele. Așa că sunt câteva lucruri pe care le fac și de care țin cont. Poate e mult spus reguli, cred că soluții este de fapt cuvântul potrivit.

  • Alternativele

Alternativele pentru noi au devenit un soi de regulă, fie că e vorba despre momentul în care nu vrea să mănânce pentru că are altceva mai bun de făcut, fie că nu vrea să meargă la somn, fie că nu vrea să mai plece din locul joacă, etc. Faptul că ea poate să aleagă este foarte important. Și așa suntem cu toții mulțumiți.

De exemplu, atunci când nu vrea sub nicio formă să se dea jos din leagăn o întreb- vrei să mergem pe jos acasă sau te iau în brațe?; vrei să mergem pe alee sau trecem pe la căței (e și un parc pentru căței acolo), șamd.

La fel și cu mâncarea. Sunt o mulțime de alternative:
-Vrei să mănânci mazăre sau ciorbă? Am învățat că e bine să am mereu măcar încă o alternativă, nu doar un fel de mâncare, indiferent că e vorba de mic dejun, prânz sau cină. Serios acum, nici eu nu am chef de fiecare dată să mănânc felul de mâncare pe care îl am în frigider. La ea de ce ar fi diferit?
-Vrei să stai pe scaunul tău sau pe scaunul mare?
-Vrei să mâncăm cu lingura sau cu furculița? (când se poate). Cu lingura de inox sau aia de plastic? Aia verde sau aia cu ursuleț?
-Mănânci singură sau îți dau eu? Îți dă mami sau tati să mănânci? Sau buni, depinde de disponibilitate în momentul ăla.

  • Mâncare frumoasă

Asta nu pot aplica chiar de fiecare dată, dar încerc. Pot să-i pun unei roșii o gură și niște ochi din cremă de brânză. La fel și unui ou. Ciorba este în castron cu desen pe fund și vrem musai să ajungem la văcuță sau la cățel. Pastele pot fi și ele desenate  (sunt antitalent, dar ea apreciază de fiecare dată) cu puțin sos de roșii. Și tot așa. Întotdeauna mănâncă mai cu poftă și drag o mâncare care o atrage vizual.

  • Hai să gătim

Nu a fost nici măcar o singură dată în care să o chem să facem amândouă mâncare și ea să zică nu. Și întotdeauna e curioasă să vadă cum a ieșit mâncarea. Și e uimitor ce mâncare bună iese atunci când pune ea bucățelele de morcov în oală sau așează măslinele pe farfurie sau le pune ochi de măsline ouălelor sau mai știu eu ce.

  • Mâncarea la fel pentru toți

Când era mai mică noi mâncam lucruri pe care ei nu i le-aș fi dat niciodată. Asta până când a început să ceară și ea. Nu pot să concep să mănânc în fața ei ceva și să nu-i dau. Și nici să vadă prin frigider, să-mi ceară și să-i zic nu. Așa că am decis (sincer, nu cu ușurință) să nu mai avem alimente pe care să nu i le putem da. Și până la urmă ce alimente nu dăm copilului? Alea care nu sunt sănătoase. Ei bine, dacă nu sunt prea ea, nu sunt nici pentru noi.

  • Fără prea multe insistențe

Nu renunț de la primul nu, încerc cum am spus mai sus. Dar dacă pur și simplu nu vrea să mănânce nimic, o las. Poate chiar nu simte nevoia în momentul ăla. Iar eu trebuie să respect asta. Și mie mi se întâmplă să nu am chef de mâncare și asta în condițiile în care sunt o gurmandă.

Dacă îmi zice că s-a săturat sau că nu mai poate, nu mai recurg la toate trucurile din lume ca să mai ia ea măcar o linguriță două. Atât a mâncat, atât a mâncat. Asta este. La masa următoare va mânca mai mult. Sau la cealaltă.

Am învățat și că atunci când este bolnavă nu mănâncă și eu nu mai trebuie să mă dau de ceasul morții. Am grijă să se hidrateze. Fac mâncăruri ușoare și încerc să-i dau cât mai des. Dacă 3-4 linguri de mâncare vrea, atât îi dau. Încerc puțin mai târziu.

Bineînețeles că soluțiile mele nu sunt general valabile. Sunt copii și copii, mofturi și mofturi. Dar dincolo de ele, un copil care nu are probleme medicale, nu trebuie să mănânce atât cât vor părinții. El mănâncă atât cât are nevoie. Nu spun că o las nemâncată dacă ea îmi zice că nu vrea. Mi se pare o extremă. Eu una nu pot. Dar am învățat (cam greu aș zice) că nu e o tragedie dacă nu mănâcă atât cât vreau eu, atunci când vreau eu și ce vreau eu. Mi-aș fi dorit să fiu de la început mai degrabă rațională decât stresa(n)tă, dar din păcate nu a fost așa.

One thought on “Cât trebuie să mănânce un copil și ce fac când nu mănâncă

  • 18 iunie 2017 at 0:33
    Permalink

    Azi am descoperit blogul tau si sunt extrem de bucuroasa cum am citit si acest articol…si eu sunt plina de frici de mamici, de 5 luni, si am crezut ca numai eu am astfel de ganduri prin cap, vazand numai mamici „perfecte” si relaxate in jurul meu. Legat de mancare, si eu am notat constant cat lapte bea puiutul, luni intregi aveam impresia ca ii este foame si nu puteam accepta ideea, ca nu vrea sa manance. Fetita mea refuza completarea, numai in stare de semi-somn puteam sa-i dau. Daca lasam numai cu cat papa de la san, dupa jumatate de ora deja e agita de foame. Ea de altfel este un bebe vesel, curioasa si in forma foarte buna, dupa cum o lauda toata lumea. Eu cand auzeam toate aceste „laude”, ma gandeam in sinea mea, ca totusi de unde, cu ce a crescut copila mea…. si a fost foarte dureros sa-mi dau seama, ca timp de cateva luni nu m-am bucurat de ea la maxim, din cauza fricilor legate de alimentatie, care parca mi-au blocat mintea. Am tot intrebat in stanga-dreapta, si cand auzeam raspunsul, ca poate nu-i trebuie, deja simteam ca nu mai pot. Acum incerc sa fiu mai relaxata.. da, este ft greu sa-ti dresezi propria minte si intre timp am descoperit, ca daca ii dau lapticul in bucatarie, o bea, fiindca se uita la mine/noi cum mancam si da din gurita de pofta. Noi inca avem diversificarea inaintea noastra, pffooa, cum ai scris tu, exact asa ma lua si tremuratul la gandul acesta, dar incerc sa abordez (in mintea mea mai intai) pozitiv si o sa am incredere in copila mea, ca ne vom descurca. Felicitari pentru articole si pentru sinceritate, ca putini au curajul sa vorbeasca despre frici, cand incol&o toti le avem….

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook