Când mă simt bătută’n cap

Am ajuns ca la 33 de ani să capăt o oarecare încredere în mine, să știu cam cât mă duce capul și cam cât pot în general. Și nu mi-e deloc rușine cu mine. Nu sunt eu vreun geniu, dar am momentele mele de sclipire. Deci, per total, sunt ok cu mine.

Asta până în momentul în care mă simt bătută’n cap. Iar asta mi s-a întâmplat zilele trecute, când am mers la ANAF.

Povestea este pe cât de nasoală pe atât de simplă. Trebuia să depun declarația 200, în cazul meu pentru drepturile de autor,  până la sfârșitul lunii mai. Dar, recunosc, nu am depus-o. Din multiple motive. Sunt veșnic într-o eternă alergătură, nu-mi văd capul. Nu mi-e deloc la îndemână nici sediul ANAF, nici poșta. Și, cel mai important, vă spun sincer, nu știam s-o completez, deși nu era prima dată când o făceam. Și, deloc în ultimul rând, mi-era groază de mutrele acre ale duamnelor de la ghișeu.

Ca să vă explic mai clar, pe mine matematica m-a pierdut prin clasa a V-a. Dacă în clasa a IV-a eram unul dintre cei doi cei mai buni elevi din clasă la matematică, la sfârșitul clasei a V-a deja mi-am dat seama că e dificilă. Și asta pentru că nu eram deloc compatibilă cu profesoara care preda materia. La sfârșitul liceului, matematica era pentru mine mai rău decât chineza. N-am nicio treabă cu ea, cu cifrele, cu calculele, parcă mi se blochează pur și simplu creierul când e vorba de vreun calcul.

Deci, în condițiile astea, clar pentru mine era o chestie dificilă declarația 200. Dar, ca să nu se termine totuși anul și să intru în legalitate, măcar așa cu întârziere, am zis într-o zi să merg. Am mers. Resemnată că ziua aceea e compromisă, sigură că mă voi întoarce acasă cu un car de nervi.

Am ajuns, cu declarația completată doar cu datele personale. M-am oprit la primul ghișeu și, am dat buna ziua, și am întrebat dacă este cineva care mă poate ajuta să o completez. Am fost trimisă într-un birou, donșoara de acolo mai că a bufnit în râs când i-am spus că am nevoie de ajutor să completez declarația.

-Dar ce nu știți? E simplu!
-Păi nu mi-e clar care sunt sumele cu care trebuie să completez și ce reprezintă fiecare rubrică.
-Păi haideți să vedem: aici treceți suma asta întreagă, aici CAS-ul și aici diferența dintre ele și gata.
-Ah, așa simplu era. Ok, mulțumesc frumos, am crezut că-i mai complicat. Zi frumoasă!

Pfff, asta era tot? Doamne ce praf sunt! – mi-am spus.

Merg la ghișeu să depun declarația.

Doamna de acolo se uită la mine zâmbind:

-Știți când trebuia depusă asta, nu?
-Da, zic eu cu jumătate de gură. Îmi puteți spune, vă rog frumos, dacă măcar am completat-o bine?
-Ăăh, păi nu prea e bine. Aici da, suma întreagă, dar aici la deductibile calculați 20% și adunați astea două sume și apoi faceți diferența și….  –  deja mă pierduse de la cei 20%. Mă uitam la ea și mă simțeam de-a dreptul bătută-n cap.

Ce naiba fac eu acum, că nu înțeleg o iotă. Cât de proastă par dacă-i spun că nu am înțeles nimic? Dar trebuie să-i spun, că altfel am venit până aici degeaba. I-am spus:

-Fiți drăguță și explicați-mi, vă rog, exact ce cu ce înmulțesc și ce adun și ce scad, că nu mă pricep deloc.
-Sigur, mergeți, mai luați încă două exemplare, că de atâtea aveți nevoie, și calculăm împreună.

Am zis că l-am prins pe Dumnezeu de picior, nu se enervase, nu se uita urât la mine, ba chiar zâmbea (probabil amuzată de faptul că nu înțelegeam niște chestii simple, dar și de moaca mea).

A luat calculatorul, mi-a încercuit fiecare sumă, mi-a calculat, mi-a arătat clar unde trebuia completat și cu ce.

La final, mi-a spus că îmi înregistrează declarația, dar cu averstiment, la anul s-o depun când trebuie, sau măcar s-o trimit prin poștă.

Și pentru că a fost atât de drăguță, incredibil de drăguță pentru cum îmi rămăseseră mie în minte angajații ANAF, am îndrăznit să o întreb de situația pe anul anterior, pentru că plătisem, dar nu primisem nimic acasă, să știu dacă am plătit sau nu ce trebuia, dacă mai exista vreo diferență.

A verificat imediat, mi-a spus că e totul ok, mi-a dat și o copie după declarația de impunere (cred că așa se cheamă). Și mi-a zâmbit din nou.

I-am mulțumit, i-am urat tot binele, am plecat.

Pe drum mă gândeam cât de bătută-n cap am fost (și nu m-am vindecat nici acum) și ce noroc am avut să dau peste o persoană atât de binevoitoare. Nu numai că nu am plecat nervoasă de acolo și nu-mi ruinase ziua, dar mă ajutase, îmi zâmbise și am plecat și eu zâmbind de acolo și binedispusă.

Atât de binedispusă că mi-am anulat restul planurilor pentru următoarea oră și mi-am permis să stau și eu la o cafea liniștită cu o revistă în mână. Prin simplul fapt că femeia asta mă ajutase și o făcuse cu zâmbetul pe buze, ziua mea a devenit mai bună. Cam asta înseamnă să fii om și când ăla din fața ta pare bătut în cap.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *