Tu știi cât de permisiv sau strict să fii ca părinte?

Recunosc că eu una mereu mi-am pur întrebarea asta. Domnule, care e limita, cum știu să nu fiu nici prea permisivă, dar nici exagerat de strictă? Că nu vreau să cresc nici un copil răzgâiat și egoist, dar pe de altă parte vreau să-i arăt copilului înțelegere, dragoste și empatie. Știu că este nevoie de limite ferme, dar nici nu vreau să spun mereu nu.

Ei bine, într-un final am aflat răspunsul la frământările mele. Și le-am aflat de la un doctor în psihologie și părintele a doi copii deveniți acum adulți, de la Laura Markham. Și mi s-a părut cel mai logic și de bun simț răspuns pe care îl putea da. Iar răspunsul ei scurt a fost de fapt o întrebare: ”Cât de implicat poți fi ca părinte?”

Laura Makham susține că în acest caz pornim de la două extreme- părintele permisiv și părintele strict. Părintele permisiv este părintele neimplicat cu așteptări foarte puține de la copil, iar pe de altă parte părintele strict tot neimplicat este, dar cu foarte mari așteptări de la copil. Deci, da, nu-i bine nici așa, dar nici așa.

Stați puțin! Nu vă enervați, știu și eu că până aici răspunsul scurt este unul frustrant și nu se înțelege mai nimic din el. Dar există și unul mai lung, cu exemple și explicații.

Ideea este că nu trebuie să fim nici permisivi, dar nici stricți, cel mai bine este să fim implicați. Cu cât un părinte este mai implicat, mai dispus să se implice, cu atât poate avea așteptări mai mari de la copil. Și da, e bine să avem așteptări mari de la copiii noștri, e bine să ne dorim să-i ajutăm să devină cea mai bună variantă a lor. (Atenție, cea mai bună variantă a copiilor noștri nu este aia pe care ne-o dorim noi, fix cum așa cum ne-o dorim. E așa cum sunt ei structurați, cum simt ei, pe calea lor. Datoria noastră, ca părinții, e să-i ajutăm, să-i ghidăm, să le creștem aripile, nu să-i schimbăm, nu să-i transformăm în ceea vrem noi să devină. Ei trebuie să-și urmeze visurile lor, nu le ale noastre, calea lor, nu pe a noastră.)

Cum adică părinți implicați?

Bine, bine,implicați, dar ce înseamnă asta?

Ca să înțelegem exact ce a vrut să ne spună Laura Markham a dat un exemplu: Un copil a primit de la mama un joc nou. Încearcă preț de câteva minute să se joace cu el, dar nu-i iese. Se enervează și aruncă jocul cu toată puterea. Apoi începe să țipe cât îl ține gura, să plângă că jocul s-a stricat/rupt/spart.

Cele două extreme, fix în cazul ăsta concret, sunt: părintele permisiv care va spune – ”nu-i nimic, dragul mamei, lasă, luăm altul, nu mai plânge, e doar un joc”; părintele strict care va spune- ”nu ești în stare să apreciezi nimic, nu meriți nicio jucărie, treci la tine în cameră”.

În primul caz creștem un copil care foarte probabil nu va ști să aprecieze nimic, care probabil va fi egoist, care va crede că doar nevoile și sentimentele lui sunt importante pe lumea asta și ale celorlalți nu au nicio importanță. Că lor li se cuvine totul, ceilalți nu contează. Respectul pentru părinte și, în general, față de lucruri și oameni are de suferit în acest caz.

prmisivitate

În al doilea caz copilul își reprimă emoțiile, furia. Atitudinea strictă a părintelui îl va face să creadă că el nu contează, îi va da sentimentul de rușine și/sau vinovăție. Cel mai probabil așa vom crește un copil cu o stimă de sine și încredere în forțele proprii foarte scăzute. Un copil ori extrem de supus, ori extrem de rebel. Dar și în acest caz, respectul și relația cu părintele au de suferit. Frica de părinte nu înseamnă în niciun caz respect. Strictețea asta sapă o groapă între părinte și copil. Copiii crescuți cu strictețe se comportă mai bine când sunt mici, este adevărat, dar când cresc dezvoltă tot soiul de probleme emoționale. Sunt copiii care mereu vor spune ”mi-aș fi dorit și eu să fi putut discuta despre x lucru cu mama/tata, dar nu am avut niciodată genul ăsta de apropiere”.

parinti stricti

Așa nu-i bine, așa nu-i bine, dar cum e bine?

Cred că știți deja răspunsul la întrebarea asta. E bine să empatizăm cu copilul în momentul în care aruncă jucăria pe jos și o strică. Să ne gândim – dacă noi am fi ajuns să aruncăm ceva, ce-ar fi însemnat (cel mai probabil noi nu aruncăm, pentru că suntem adulți și avem un control mai bun al furiei, ei încă nu). Deci, ar fi însemnat că suntem furioși. Și sigur aveam noi un motiv. Ei bine, și copilul a avut. Iar un părinte implicat, dar care are mari așteptări de la propriul copil, asta va face. Va încerca să afle motivul furiei copilului, să-i fie aproape cât să-și verse furia, și abia apoi să-i explice consecințele gestului său.

stiluri parinti

Așadar, în momentul în care plânge și se dă cu fundul de pământ că s-a stricat jucăria cu care chiar el a dat de-azvârlitelea, mergem la el. Și ne aplecăm la nivelul lui, nu-i vorbim de sus. Încercăm să aflăm motivul, dar fără să criticăm, fără să acuzăm, fără să rușinăm. Pentru că în momentul în care copilul simte și cea mai mică urmă de critică va riposta, va deveni și mai agresiv, nu va fi dispus să comunice cu noi.

-Ce s-a întâmplat, puiule? Ești supărat (nu nervos)?
-Mmm, lasă-mă în pace, nu vreau să vorbesc cu tine!
-Eu sunt aici dacă ai nevoie de mine, îmi poți spune ce te-a supărat.
-Nu pot să fac jocul
-Și ai fi avut nevoie să fiu aici, să te ajut?
-Da, dar nu erai.

Deci avem răspunsul. Copilul era de fapt supărat pentru că părintele nu-i era aproape. Și asta este o nevoie esențială.

-Îmi pare rău, puiule, că nu am fost aici cu tine să te ajut. Data viitoare voi face tot posibilul să fiu lângă tine. Și dacă nu sunt, mă poți chema oricând. Este în regulă.
-Dar, mami, uite jocul e stricat!
-Da, puiule, așa e. Acum este stricat. Așa se întâmplă când aruncăm lucrurile, ele se strică. Încercăm împreună să vedem dacă-l mai putem repara, dacă nu data viitoare vom încerca să avem mai multă grijă de lucrurile noastre.

În cazul ăsta noi îi arătăm copilului că sentimentele lui sunt importante pentru noi, că îl iubim. Dar, pe de altă parte, consecințele naturale ale faptelor lui rămân. Dacă aruncăm cu jocul pe jos și-l stricăm, nu mai avem joc. Și nu-l mai avem nici dacă urmează cele mai amare lacrimi. Putem avea o îmbrățișare, dar jocul nu, pentru că l-am stricat.

Bineînțeles că ăsta este doar un exemplu dintr-un infinit de exemple care ar fi putut exista. Dar ideea este aceeași. Să înțelegem copilul și nevoile sale, să-i fim aproape, dar să existe limite. Limite ferme.

empatie

Deci, așa cum spuneam, răspunsul la întrebarea cum știm care-i limita între permisivitate și strictețe este fix ăsta: depinde cât de implicat poți fi ca părinte. Cu cât ești mai implicat, cu atât poți avea mai multe așteptări de la copil. Cu cât ești mai implicat, cu atât copilul va fi mai dispus să respecte limitele, să-și consolideze autodisciplina, să respecte părintele. Și în acest caz relația cu părintele se întărește de fiecare dată.

autodisciplina

autodisciplina1

Autodisciplina este esențială în viață. Exemplul Laurei Markham care pe mine m-a uns la suflet a fost ăsta: Să poți renunța la o prăjitură pe care ți-o dorești foarte, foarte mult pentru că vrei să dai jos câteva kilograme și să poți face asta în mod repetat, fără să te alegi cu frustrări din cauza cărora să rupi frigiderul mai târziu – asta este autodisciplină. Deci, eu una trebuie să mai lucrez mult la capitolul autodisciplină :)

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!  :)

3 thoughts on “Tu știi cât de permisiv sau strict să fii ca părinte?

  • 27 mai 2017 at 0:14
    Permalink

    Mi-e foarte frica sa nu repet greselile mamei mele. Neincrederea in fortele proprii, pesimismul sunt obositoare.

    Reply
    • 27 mai 2017 at 7:59
      Permalink

      Da, cred ca toti ne temem de asta intr-un fel sau altul

      Reply
  • 27 mai 2017 at 15:31
    Permalink

    Uneori simt ca totul se repeta. Eu ma comport ca maica-mea, Sofia ma imita, in plus are si temperamentul meu. Fiica nasei mele, cand mama-sa nu e de fata, e un fel de copie. Totul la modul inconstient…

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook