Un sfat de la mama

Într-o zi, stând cu mama la o cafea, o aud că-mi zice:

-Auzi, mamă, să știi că nu rezolvi nimic dacă te consumi atât.
-Cu ce adică mă consum?
-Cu lipsa timpului. Crezi că nu te văd cât de vinovată te simți că nu ai timp cât ai vrea tu pentru copil?
-Ah, cu asta… Da… Din păcate chiar nu știu ce să fac. Mă omoară serile în care nu sunt lângă ea și adoarme fără mine, cu gândul la mine.
-Păi ai putea fi, să știi.
-Bine, mamă, da, aș putea fi. Nu mi-am făcut curaj să renunț la jobul ăsta. Nu mă ajuți, mă faci să mă simt și mai vinovată.
-Nu asta am vrut să spun, iar înțelegi numai ce vrei tu.
-Și ce trebuia să înțeleg?
-Eu îți spun că ar trebui ca atunci când ajungi acasă, la 1 noaptea când ajungi tu, să mergi la copil. S-o mângâi, să-i spui în șoaptă ceva și să dormi lângă ea. Știu că tu nu crezi multe lucruri din ce îți spun, dar crede-mă, copilul simte, vei vedea.
-Da, mamă, bine… Mai vrei cafea?

Nu prea am crezut-o, avea dreptate. Am schimbat subiectul, ea n-a insistat. Mama mea nu insistă, așa e ea. Dar în următoarea seară când am ajuns la 1 de la muncă, m-am dus în cameră la Sophie. De obicei mă duceam, dar doar ca s-o învelesc.

Acum m-am dus, am învelit-o și am mângâiat-o pe păr. Apoi am pupat-o pe fruntea mică de îngeraș adormit. E atât de frumoasă și așa mică. Atât de dulce când doarme. O iubesc de-mi crapă inima. Și i-am șoptit: ”Puiul meu mic, mami te iubește mult, mult”. Și-am mai mângâiat-o încă o dată. Apoi m-am așezat și am dormit lângă ea.

Nu am crezut-o pe mama, ba chiar mă gândeam că trezesc suflețelul mic, în loc să o las să se odihnească așa cum trebuie. Dar parcă mi-au sunat în minte vorbele mamei. Și parcă am simțit așa un impuls puternic să fac ce mi-a zis.

Am adormit.

Am făcut asta în mai multe seri. Începuse deja să devină obicei. Copila nu se treaza niciodată, cel mult se întorcea de pe o parte pe alta. Mi-era clar că nu aude ce-i spun, nici nu simte apropierea de care spunea mama, dar așa dragă mi-era… Și-așa bine mă simțeam eu când îi șopteam, o mângâiam și mă minunan de fățuca aia mică de copil drag.

Cred că a trecut ceva vreme de când făceam asta. Cred că deja săptămâni bune, luni. Într-o seară, tot dintre astea în care am ajuns târziu acasă, nu m-am simțit bine și nu m-am mai dus la ea. A doua zi era oricum sâmbătă, aveam timp pentru ea a doua zi.

Dimineață s-a trezit, a venit la mine, cu buza de copil supărat pusă. Și mi-a zis:

-Mami, nu-i așa că eu sunt puiul tău?
-Da, mami, sigur că ești!
-Și mă iubești mult?
– Cel mai mult, puiule! Atât de muuuult!

Și am deschis brațele la maxim și am luat-o în brațe. Nu-mi venea să cred. M-a strâns atât de tare, nici nu știam că are atât de multă forță. Mi-au dat lacrimile. Și parcă tot nu-mi venea să cred.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook