Lasă-mă, te rog, să mă plâng

Postarea asta nu o scriu ca să mă plâng de ceva. Ba, de fapt, mint. O scriu ca să mă plâng de faptul că nu știm să ascultăm pe cineva care se plânge.

Din cauze de oboseală, anemie și alte probleme, urmează să aflu după ce mi-or veni rezultatele la zecile de analize pe care le-am făcut și urmează să le mai fac, nu m-am simțit deloc bine în ultimele zile. Și nu că nu m-am simțit bine, mi-a fost chiar rău. Atât de rău că au fost momente când nu m-am putut ridica din pat.

Inevitabil telefonul a tot sunat, mailuri, mesaje, de toate. Inevitabil am fost întrebată ce am pățit. Și, tot inevitabil, aproape nimeni nu m-a lăsat și pe mine să mă plâng.

-Ce ai pățit?
-Amețesc groaznic. Am momente când îmi pierd echilibrul, nici nu pot face câțiva pași, nu mă pot ridica.
-Ah, și eu amețesc așa. Parcă nici nu mai văd bine.
-Da? Păi și ce ai făcut? De la ce? Cum ți-a trecut?
-Ah, îmi trece de la sine așa, apoi mă ia iar… O duc așa…
-Te cred, mi se întâmplă și mie să mai amețesc, dar acum este foarte rău, chiar nu mă pot ridica din pat.
-Eh, eu am fost nevoită să mă ridic. Nu aveam ce face. Trebuia. Așa, cu amețeală cu tot.

Cu mici variațiuni cam așa au decurs două treimi din discuțiile cu oamenii care m-au sunat zilele astea. Deci nu am sunat eu să mă vait, am fost întrebată ce am pățit și am spus.

Acum, eu sunt convinsă că toată lumea a avut amețeli la un moment dat în viața asta. Și eu am tot avut, am 34 de ani, ar fi culmea să nu știu ce-s amețelile. Dar nu am avut AȘA. Nu mi s-a întâmplat să nu mă pot ridica din pat și să mă țin de pereți ca să ajung la baie. În fine, ideea e că nu înțeleg de ce toată lumea (bine, aproape toată lumea) simte nevoia să-ți minimalizeze suferința. De ce atunci când mă întrebi ce am e de fapt vorba despre tine și nu despre mine.

Ok, pot să admit că oi fi eu mai sensibilă, că n-oi fi la fel de puternică, că oi fi foarte slabă și nu pot să fiu superwoman și să fac un milion de lucruri cu o amețeală care nu mă lasă să mă ridic nici măcar din pat. Dar dacă m-ai întrebat și ți-am spus, nu mă face să mă simt și mai prost decât mă simt deja, te rog. Lasă-mă să mă plâng. Repet, tu m-ai întrebat.

Nimeni nu mai are loc să se plângă din cauza mea

Și, vă rog, nu mă înțelegeți greșit. Acum nu-mi cert prietenii. Sau, dacă e să-i cert, mă cert și pe mine. Da, și eu fac fix la fel. De exemplu, la mine la muncă nimeni nu se poate plânge de oboseală din cauza mea. Ori de câte ori vine vreun coleg obosit și se plânge și el ca omu’, sar eu cu gura: Păi dacă tu ești obosit, eu ce naiba să mai zic?

Da, cel mai probabil eu sunt mai obosită decât el, pentru că la mine s-au acumulat ani de oboseală cruntă, drept dovadă că am ajuns în starea în care sunt acum. Dar asta nu reduce cu nimic nivelul de oboseală al colegilor mei și felul cum ei se simt atunci când sunt obosiți. Oboseala lor e tot oboseală, nu e mai puțin oboseală pentru ei, doar pentru că sunt eu și mai obosită.

Acum am realizat că noi, cei mai mulți dintre noi adică, nu știm să ascultăm. Mereu este vorba despre noi, chiar dacă este de fapt vorba despre celălalt. Totul se rezumă la noi. Totul se raportează la noi.

Tot zilele astea am avut parte și de oameni, vreo 2, care m-au ascultat și nu au raportat starea mea la ei și la viața lor. M-au lăsat să mă plâng. Unul dintre ei chiar mi-a spus: ”Dacă te pot ajuta cu ceva, orice, nu ezita”. Nu, nu i-am cerut ajutorul. Singura persoană care mă poate ajuta în situația dată sunt eu însămi. Dar a contat enorm faptul că am auzit fraza asta. Am simțit că m-a ascultat, că i-a păsat de mine. M-am simțit așa de bine…

Ce vreau să zic

Ce vreau să zic e că după zilele astea sper să fi învățat să ascult oamenii care se plâng. Să nu mai raportez problemele lor la ale mele. Pentru fiecare dintre noi problema noastră e cea mai arzătoare. Poate nu pot ajuta, poate nu am energia necesară, poate nu am resursele. Dar măcar să învăț să ascult, fără a fi vorba despre mine.


Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!
:)

5 thoughts on “Lasă-mă, te rog, să mă plâng

    • 29 iunie 2017 at 21:11
      Permalink

      Multumesc! Asemenea!

      Reply
  • 29 iunie 2017 at 21:02
    Permalink

    Pfff…la asta mă gândesc și eu, ca nu prea știu să ascult. Parcă sar repede cu gura despre ale mele. Dacă mă prinzi că fac din astea când ne intalnimm,să mă tragi de mânecă, te rog!!
    Sper că ești mai bine Multă sănătate! Poate puțină odihnă nu ti-ar strica…:)

    Reply
    • 29 iunie 2017 at 21:13
      Permalink

      Sunt la stadiul in care ma concentrez sa ma trag pe mine de maneca :)). Mai e cale lunga pana la a-i trage si pe altii. Multumesc mult! Nu mi-ar strica deloc, asta e sigur :)

      Reply
  • 30 iunie 2017 at 0:35
    Permalink

    Vă doresc multă putere și sănătate! Nu am cum să vă ajut, fizic, să vă simțiți mai bine și nici alt fel de ajutor nu vă pot oferi..deși aș face asta..dar vă pot da niște sugestii,pe care sunt convinsă că le-ati gandit sau le-ati mai auzit… Bineînțeles, după aflarea rezultatelor la analize, dacă e cazul și recomandă medicul, fier, vitamina C, calciu, magneziu….minerale, odihnă, lichide și dragoste multă! Vă citesc cu interes și plăcere! Vă susțin sufletește! Acordați-vă timp pentru dumneavoastră…și lăsați-i pe alții pe un alt plan…pentru o perioadă de refacere și regăsire!

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook