Când mă doare că sunt mamă

Am momente, deloc puține, când mă uit la copila mea dragă, o văd așa mică și perfectă și simt cum mi se rupe inima. Nu că mi se rupe, mi se sfâșie de-a dreptul. O iubesc atât de mult, habar nu aveam până să apară ea în viața mea că există o astfel de iubire.

Mă uit la ea și mă minunez ce copil frumos am crescut. Frumos pe-afară, dar mai ales frumos pe dinăuntru. E atât de bună. E atât de pură, de inocentă. Parcă nici nu-mi vine să cred că eu am parte de-o astfel de binecuvântare. M-am luptat mult cu mine de când ea a apărut în viața mea, dar recompensa e de neprețuit.

Și când mă uit la ea și văd toate astea și-apoi mă uit în jurul meu și văd câtă răutate și urât este în lumea asta simt că mi se sfâșie inima. Gândul că la un moment dat cineva i-ar putea face rău îmi face sufletul țăndări.

O lume nebună, ne-bună

Și sunt întâmplări de zi cu zi care-mi declanșează durerea asta căreia nu știu cum să-i fac față. Ca de exemplu zilele trecute, în autobuz. Veneam de la medic, mă tot caut de vreo săptămână. Eram amețită, abia așteptam să ajung acasă. Lângă mine o copilă de maxim 11 ani. Poate chiar mai puțin.  Tot dădea telefoane într-o veselie. Dar cu asta deja m-am obișnuit, așa că mi-am văzut în continuare de amețeala mea. La un moment dat o aud:

”Rebeca? Ce faci, fată?  Auzi, știu cum să faci. Când o bați să-i dai la față! Dă-i la față! La fațăăă! Îți zic eu că așa-i cel mai bine. Dă-i la față, dă-o-n gâtu’ mă-sii”

Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred. Am simțit cum mi s-a urcat sângele la cap în clipa aia. Vă spun sincer că îmi venea să-i iau telefonul din mână și s-o întreb dacă realizează ce porcării scoate pe gură. Dacă realizează că fata aia despre care vorbeau e o ființă,  un suflet și nu un sac de box. Că o lovitură la cap i-ar putea fi fatală și vor fi nenorociți pe viață mai mulți oameni deodată. Că fata aia are niște părinți care-ar putea crăpa de suferință.

Nu am zis nimci din toate astea, dar m-am uitat insistent și evident indignată la ea. Nu știu ce i-a spus cea cu care vorbea că apoi a continuat:

”Aaah… bine… atunci, știi tu, dă-i la zona mai sensibilă. S-o liniștești de tot”.

Aproape că-mi venea s-o iau de mână și s-o întreb cine sunt părinții ei, că trebuie musai să stau de vorbă cu ei. Probabil mi-ar fi dat și mie una la ”zona sensibilă” dacă făceam asta. Dar asta era cea mai mică grijă a mea, deja îmi dăduse cu mare putere la cea mai sensibilă zonă. Îmi frângea sufletul. Dar pur și simplu nu am știut cum să reacționez. Am fost șocată și dărâmată în același timp. Nu pot să accept că asta este lumea în care mi-am născut eu copilul și așa arată viitorul.

Văzându-mi privirea extrem de insistentă, eram la 20 de centimetri ea, pe scaunul de lângă, s-a ridicat și a plecat pe alt scaun.

”Dar ia spune, tu cu câți ai fost? De ce ți-a picat acum pe ăsta? – asta a fost tot ce-am mai auzit înainte să cobor din autobuz.

Îmi era rău și înainte să o aud pe fata asta, dar acum deja îmi venea să vomit. Nu, nu de greață. Ci din cauza stării de anxietate pe care mi-o provocase discuția asta și gândul la copila pe care voiau s-o lovească ”în zona sensibilă”.

Mi-am dat seama că eu una nu știu să reacționez în astfel de situații. Poate ar fi trebuit să-i spun ceva, să fac ceva. Mărturisesc cu toată sinceritatea că nu am știut ce. Atât de șocată am fost. Și nici acum nu știu ce-ar fi fost de făcut.

Dacă aș putea, tare mult mi-aș dori să-i cunosc părinții acestei fete de maxim 11 ani, probabil mai puțin. Mi-aș dori să-i întreb de câte ori au lovit-o în zona sensibilă de a ajuns la vârsta asta așa. Doar că asta se întâmplă doar la mine în gând.

Și-apoi ajung acasă, la copila mea, pe care mă străduiesc din toată ființa să n-o lovesc niciodată în zona sensibilă, să n-o lovesc nici cu fapte nici cu vorbe, deși câteodată nu mi-e ușor . Și mă lupt s-o cresc frumoasă pe dinăuntru. Și bună. Și-atunci simt că-mi crapă inima. Pentru că sunt mamă.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!

8 thoughts on “Când mă doare că sunt mamă

  • 1 iulie 2017 at 22:53
    Permalink

    Asta simt si eu zilnic…trist…e atat de trista si urata „lumea” …nici eu nu stiu cum sa reactionez in astfel de situatii.

    Reply
    • 1 iulie 2017 at 23:28
      Permalink

      Eu mereu sunt socata cand vad ca lumea se indreapta spre mai rau. Eu mereu sper ca evoluam, dar mereu imi iau cate o palma.

      Reply
  • 1 iulie 2017 at 23:19
    Permalink

    Draga Alina, si eu ma lupt cu aceeasi sensibilitate si grija pentru fetita mea!
    „Cate griji are o mama, cate ganduri o doboara?!?” Crestem copii frumosi si bine educati, dar majoritatea isi educa copii, contrar noua, cei care ar incerca sa faca lumea mai buna.
    Din pacate cruntul adevar doare, in speranta ca fetitele noastre vor intalni copii educati si intelepti si vor evita tabara adversa.

    Reply
    • 1 iulie 2017 at 23:27
      Permalink

      De multe ori nici nu stiu daca e vorba despre a evita ea. Macar de-ar fi doar asta, desi nu-i deloc putin lucru nici asta

      Reply
  • 2 iulie 2017 at 7:50
    Permalink

    Oamenii trebuie sa inteleaga ca lumea in care traim nu e jungla si ca noi nu suntem animale salbatice. Si eu sunt dezamagita de ce vad. Mi-e mila de copilul meu, mi-e mila cand o vad atat de buna. Asta ma doare! Nu de putine ori a fost lovita, nu de putine ori copiii i-au intors spatele cand ea le oferea jucaria ei. Normal…ei sunt invatati cu altfel de tratamente si nu stiu sa primeasca, nu stiu sa ofere.

    Reply
  • 2 iulie 2017 at 10:33
    Permalink

    Gandeste-te la perioada de crestere in care se afla ea.Acum este clipa in care doreste sa adere la un grup,sa fie acceptata de acel grup si de asemenea se conformeaza cerintelor grupului.Astfel ca trebuie sa ii cunosti prietenii intreband-o cum este x,ce ii place lui x.Este imposibil sa nu iti vorbeasca de vreo prietena mai apropiata si daca stii cum sa „jonglezi” ii vei cunoaste si pe ceilalti.Discutand deschis si explicand copilului ce este bine si ce este rau,poate ca pe moment te va lua in ras ca sa isi arate superioritatea,insa pe dinauntru tot un copil cu frici,anxios si temator este.Multa bafta!

    Reply
  • 4 iulie 2017 at 9:24
    Permalink

    Ăăăă…m-am cam blocat şi eu acum când am citit articolul, Alina!!Tot în mâna noastră, a părinţilor, stă cheia creşterii lor. Ei nu se nasc cu gândul la „zone sensibile”…Cred că ne rămâne speranţa că ai noştri se vor întâlni între ei şi nu vor adopta astfel de comportamente…

    Reply
    • 4 iulie 2017 at 10:29
      Permalink

      Clar nu se nasc. Si in manca noastra sta totul, dar pana la un punct. Adica il inveti de bine, cu dragoste, ii arati si partea urata a lumii, de la o anumita varsta, sa stie de ce sa se fereasca. Dar mai departe… incep sa cred ca e vorba si de noroc

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook