Când îmi vine să mă bag sub masă

Știm cu toții și atât de bine câte lucruri trăsnite spun copiii. Un psihoterapeut celebru, pe care eu îl admir tare mult,  spune că niciodată, dar absolut niciodată, nu trebuie să le spunem copiilor ”taci!”. Indiferent ce ar spune ei. Să purtăm discuții, să le explicăm, să facem orice ne stă în putință, numa’ ”taci!” să nu le spunem vreodată. Și eu sunt de acord. Nah, copiii sunt curioși, au mintea brici la vârsta asta, aud tot felul de lucruri, spun tot felul de nebunii, visează cu ochii deschiși, e normal ca imaginația lor să zburde și gura lor să turuie. E treaba noastră să-i educăm fără să le închidem gura.

Domnule, dar eu am un punct sensibil. Când toate sfaturile de parenting și toate convingerile mele despre cât de liberi trebuie să fie copiii parcă pălesc în fața rușinii ce mă apucă spontan.

Și aproape că tind să cred că suntem singurii părinți protagoniști ai unor astfel de episoade. Ori mai sunt și alții dar mai tari de inimă sau cu mult mai puțin rușinoși ca mine.

Să vă explic ultima pățanie de genul. Malul mării, noi într-un restaurant fițos al unui hotel și mai fițos (mult prea fițos pentru gustul meu, dar aveam speranța că măcar acolo mâncarea e ok pentru un copil). Oamenii de la mese ori că erau prea snobi ca să vorbească, ori că se înțelegeau prin semne, încă nu știu clar. Cert este că nu se auzeau decât valurile și o muzică în surdină. Parcă și ospătarul învățase să înțeleagă din priviri. Doar Sophie mai întrerupea liniștea asta bătând cu lingura ușor în masă și întrebând întruna de ce nu mai vine supa ei cu crutoane. Deși abia dacă trecuseră 3 minute de când comandasem.

Eu, veșnic îngrijorată să nu deranjez: Mami, te rog frumos, hai să vorbim un pic mai încet, să nu-i deranjăm pe ceilalți care vor, ca și noi, să mănânce liniștiți. Știu că ți-e foame, dar nu vine mâncarea mai repede dacă bați cu lingura în masă.

În fine, a înțeles, imediat a venit și mult așteptata supă, cu prea slăvitele crutoane lângă ea. Ia două linguri, fix două, nu mai multe, și o aud. Taaare, cât a ținut-o vocea ei de copil de 4 ani.

– Maaaaami, taaaati, fac cacaaaaa! Fac caaaacaaaa acuuum!

Pfff! Cred că nu doar oamenii de la mese au auzit, cred că și bucătarul și femeiea de serviciu și cei care se aflau la plajă la câțiva metri mai în față. Simțeam că până și pescărușii se uită la noi și râd.

Ce să mai, m-aș fi băgat sub masă de rușine. Am uitat de toate convingerile mele, de orice și, grena la față, i-am zis: șșșșșttt! Te rog, gata, am înțeles, taci. Haide, repede!”

Plec cu ea, îi explic că nu e civilizat să țipăm ”caca”, cu atât mai mult cu cât ceilalți oameni sunt la masă și mănâncă. Plus că nu-i nevoie să știe toată lumea ce facem la baie, e suficient să spunem că avem nevoie la baie, încet, cât să știm doar noi. Părea că a înțeles foarte bine ce i-am spus. Eram aproape sigură că nu voi mai trece printr-o astfel de situație. Cel puțin nu prea curând.

Ne întoarcem la masă. Parcă simțeam cum toată lumea se uită la noi, dar zic, nah, e copil, asta e. Măcar a înțeles. Când, o aud iar. De data asta în șoaptă, dar o șoaptă din aia apăsată, aproape țipată:

”Tati, am făcut și caca moale și caca tare!”

Mi-a picat fața. Aș fi urlat taaaaaci odată, dar nici nu mai conta, răul fusese făcut. Mai rău de atât nu se putea. Am cedat, cred că mă trecuseră și transpirațiile. Am trecut la alt subiect, orice putea să evite preț de cât mai stăteam la masă cuvântul caca. Mi-era clar că indiferent ce-aș mai fi încercat atunci să-i explic ne ținea legați de cuvântul cu pricina, așa că am renunțat. Masa noastră liniștită la malul mării fusese împroșcată prea mult deja.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook