Când simt că fur copilăria

Eu și mulți, mulți alții dintre noi, dacă nu chiar toți adulții, ne-am dori să mai fim din nou copii. Ce bine ar fi, nu?

Dar de ce? Chiar așa, de ce?

Păi pentru că în copilărie totul este despre joacă, despre bucurie, pentru că nu sunt griji, pentru că alții au grijă de noi. Sau cel puțin așa ar trebui să fie copilăria tuturor copiilor, nu?

Ei bine, ce vreau să spun e că realizez uneori că am tendința să fur din copilăria copilului meu din cauza priorităților mele de adult.

Am momente când îmi grăbesc copilul. Și-l grăbesc mult. Hai repede să mâncăm, hai repede să ne îmbrăcăm, întârziem la grădi. Hai, te mai dai o dată în leagăn, trebuie să fac și ceva de mâncare, și curățenie și… Hai, se face târziu. Hai, hai, hai! Aproape mereu hai, mereu prioritățile noastre de adulți sunt mai importante decât singura lor prioritate: joaca. Dacă în joaca asta suntem implicați și noi, părinții, este deja perfecțiunea întruchipată pentru ei. Este raiul pe pământ. De atât au ei nevoie ca să fie fericiți.

Dar unde mai pui că ne și enervăm când copiii nu ne înțeleg nouă prioritățile. (Pe care, sincer, științific vorbind, nici nu au cum să le înțeleagă.) Dar, ce să vezi, nici noi nu le înțelegem prioritățile lor. Și mai grav, dacă ei se supără și ripostează pentru când noi nu înțelegem importanța prioritățile lor, noi iar ne enervăm. Și mai rău. Tot noi.

Eu mă supăr  de multe ori când ignoră ce-i spun să facă, doar pentru a-și continua joaca. Și, câteodată, spre marea mea rușine, mai ridic și tonul. Iar ea, cu fățuca ei senină și ochii mari, îmi spune:

-Mami, dar nu pot acum. Am treabă, mă joc. De ce nu mă înțelegi?

Chiar așa. De ce nu o înțeleg? De ce nu înțelegem noi, adulții, că e normal ca micuții să nu fie interesați de graba noastră, grijile noastre, problemele și treburile noastre? Au și ei treaba lor, foarte importantă: să se joace. În mintea lor asta trebuie să facă, creierul lor așa funcționează. Și e perfect normal, e firesc, e natural. Joaca este modul în care ei se dezvoltă și învață. Joaca din copilărie ajută creierul să evolueze.

Copilăria copiilor noștri trece pe negândite.  Timpul tace și trece, nu ne trage niciodată de mânecă să ne avertizeze. Zi de zi mă uit la fetița mea, care acum are 4 ani și 3 luni (4 aaaaniii!) și nu-mi vine să cred. Sunt uimită de cât de mare a crescut, de câte lucruri știe și îmi spune, de cum mă trage de mânecă atunci când greșesc, de cât de justițiară, sinceră și dreaptă este ea. Fetița mea, care mai ieri era un bebeluș ce nu se dezlipea de brațele mele, este acum o domnișorică de 4 ani care-mi dă lecții de mă pune-n fund.

Anii ăștia ai copilăriei sunt baza, sunt unici. Trec foarte, foarte repede, dar cu ei rămânem în minte și în suflet tot restul vieții. Și da, copiii noștri trebuie să știe ce sunt și responsabilitățile, tot de acum, din anii ăștia. Dar bine ar fi ca-n loc de încruntatul ”hai, hai, hai acum, în clipa asta” să mai și zâmbim. Să mai transformăm din graba noastră inevitabilă într-un joc pentru ei. Să ne descrețim și noi frunțile mai des nu-i ajută doar pe copii, ne ajută și pe noi.

Noi, ăștia mari, cred că ar trebui să ne mai oprim din alergătura nebună spre niciunde și să realizăm că pentru ei, ăștia micuți, fiecare clipă în suntem mai răbdători, în care le zâmbim în loc să-i grăbim, în care ne jucăm în loc să țipăm va fi una care le dă aripi pentru tot restul vieții lor.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook