Copilul nu se învață așa, dar mama da

Încă de pe vremea când eram însărcinată mi s-a întipărit bine în cap că nu trebuie să dorm cu copilul în același pat sau în aceeași cameră ”că se învață așa și-o să dormim toți trei până-și va lua buletinul”.

Doamne sfinte, în mintea mea de femeie gravidă bombardată de hormoni erau deja cele mai sumbre scenarii. Pfff, ce-o să mă fac, eu vreau un copil independent. Plus că gata, adio intimitate, adio căsnicie, vom fi practic colegi de cameră/apartament. Ba mai mult, îmi și imaginam cum lui îi fug ochii după vreo colegă simpatică și disponibilă, care nu avea, ca mine, păr vâlvoi și tricouri murdare de lapte, ci rochii super fit și coafură impecabilă. Deci no way! Copilul meu trebuie să aibă părinții părinți,  nu colegi de apartament morocănoși. Și, în plus, copila trebuie să fie independentă (de parcă ar exista așa ceva la nou-născuți vreodată). Deci mi-era clar, nu aveam să dormim cu toții. Fiecare cu camera lui! Copilul în camera lui de copil, noi într-a noastră de adulți. Orice numai să nu cumva să se învețe. Auzisem de-atâtea ori treaba asta încât nici nu mai conta vreo urmă de rațiune ce m-ar fi putut încerca în momente de luciditate. Ba chiar am mers până acolo încât m-am surprins dând și eu, la rândul meu, sfaturi de genul.

Și-uite așa, îndoctrinată până-n măduva oaselor, m-am chinuit cu nopți nedormite de le-am pierdut șirul. Dormeam cu grijă, cu baby monitorul la maxim și săream ca arsă la fiecare scâncet. Și făceam poate și câte zece ture din astea pe noapte la început. Apoi s-au mai rărit.

Acum, când mă gândesc, mi se pare că eram într-un film cu nebuni. Și, dincolo de asta, mi se pare și foarte, foarte tristă toată nebunia aia. Aveam să conștientizez muuulte nopți nedormite mai târziu că e absolut firesc ca un copil să se învețe să-i fie părinții aproape, să simtă atingerea mamei și să fie ținut în brațe când doarme, dacă asta-și dorește și asta îl face să se simtă iubit și în siguranță. Și chiar și mai târziu, după și mai multe nopți nedormite și zile haotice,  aveam să realizez că poți pierde intimitatea cu cel de lângă tine și dacă dormiți în același pat. Și-o poți recupera și dacă unul dintre voi doarme cu copilul.

Acum, când copila mea are patru ani și 4 luni, vreau să spun că nu ea este cea care s-a învățat, ci eu. În anii ăștia am trecut prin multe faze. În care ea a dormit singură singurică. Apoi cea în care dacă eram cumva cu ea în cameră nu putea să adoarmă deloc.  Faza în care a dormit singură în pătuț, dar cu unul dintre noi în cameră. Și cea în care am dormit cu ea în pat. Și eu la asta am rămas. Doar că faza asta se tot transformă pe măsură ce ea crește. Și mie-mi place tot mai mult.

Acum, avem serile noastre între fete. Vorbim despre ce a fost bun și ce nu în ziua respectivă, ne facem planuri, inventăm povești în care noi suntem eroinele doar că purtăm alte nume, ne dăm sfaturi una alteia. Da, și ea mie. Și nici prin cap nu-mi trecea că un copil de patru ani poate avea așa capacitate de înțelegere și poate da sfaturi cu atâta înțelepciune. Doar să le dăm ocazia și atenția cuvenite.

Însă, cel mai tare și mai tare, îmi place că dormim ținându-ne în brațe. Sau de mână.

Cred că sunt momente când adorm eu înaintea ei. Și pentru că sunt frântă, dar și pentru că omulețul ăsta mic poate să-mi dea o liniște pe care niciunde altundeva nu o găsesc. Dar sunt și momente când adoarme ea înaintea mea, iar eu o privesc și mă minunez. Mă minunez și de cât e de frumoasă și de inocentă, dar și de cât de mult pot s-o iubesc. Câteodată dureros de mult. Mă uit la ea și parcă aș vrea să tot fie așa mică, s-o pot proteja eu de toate suferințele de care s-ar putea lovi la un moment dat în viață.

Firește, n-o voi putea face mereu. Ea va crește, viața își va urma cursul. Oricât îmi voi mai dori eu peste câțiva ani să dormim ținându-ne de mână, asta nu va mai dura foarte mult. Și nici nu vom mai inventa povești prea multă vreme. Și cred că tot mai puțin planurile noastre vor fi comune, ea le va avea pe ale ei.

Și da, m-am învățat așa. Nu-s prea multe nopțile în care nu dormim așa. Și parcă nu mă mai satur de ea. Dar simt că va veni curând ziua în care ea va vrea să mă dezvețe pe mine, nicidecum eu pe ea. Până atunci mă bucur de fiecare dată când mânuța ei mică îmi caută mie mâna și-o strânge la piept. Mă bucur de fiecare dată când o pot privi dormind și-o pot mângâia pe păr. Respir ușurată cu fiecare clipă în care știu că încă o mai pot proteja.

M-am învățat așa.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

5 thoughts on “Copilul nu se învață așa, dar mama da

  • 30 septembrie 2017 at 13:33
    Permalink

    Eu nu am putut dormi cu ea cat a fost bebe mic, o alaptam, apoi o adormeam plimband-o prin camera, apoi o puneam in patut. Nu puteam dormi in timp ce alaptam, ma temeam sa nu cumva sa ma urc pe ea. Era atat de mica! Acum dorm cu ea pt ca a renuntat la scutec si o monitorizez peste noapte sa nu doarma uda. Imi place!

    Reply
    • 3 octombrie 2017 at 15:06
      Permalink

      Si mieee!

      Reply
  • 3 octombrie 2017 at 14:34
    Permalink

    Minunata povestea. Multa iubire si magie. Dar cu taticul cum a ramas? Ce face el in acele momente in care visele si realitatea se impletesc in povesti frumoase intre voi doua? Nu se simte cam exclus? Si singur in pat toate acele nopti?

    Reply
    • 3 octombrie 2017 at 15:03
      Permalink

      Nu, nu se simte exclus, pentru ca nu este exclus. De foarte multe ori ia parte la aceste povesti, desi zane si printese nu-s neaparat pe placul lui. Dar, cand ai o copila pe care-o iubesti ca pe ochii din cap, faci si asta :)) Si singuratatea in pat e relativa, cred ca sunt putine persoane pentru care este important sa imparta patul cu cineva fix in timpul somnului :)

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook