Plânsul la români are sex, vârstă, program și doză recomandate

Pe plaiurile noastre mioritice există niște idei atât de tare înrădăcinate încât greu ni le poate smulge cineva din minte chiar și cu cele mai pertinente argumente. Bine, eu vorbesc despre plânsul la români, că despre asta pot vorbi în cunoștință de cauză, nu exclud însă ideea că or mai fi și alții ca noi.

Deși tot mai multă lume conștientizează faptul că plânsul poate fi și chiar este benefic, în continuare îl privim ca pe ceva negativ. Și, cum spuneam în titlu, limitat la sex, vârstă, program și doză.

Plânsul are sex pentru că până și în 2018 auzi mult prea frecvent ”băieții nu plâng”. Vezi un puști care plânge de mama focului trăgând de poalele maică-sii  și imediat auzi pe cineva: ”vai, ce rușine, băieții nu plâng”. Dacă ești fată/ femeie, fie, hai că mai poți băga o repriză de boceală, e treabă femeiască, dar dacă ești băiat/bărbat te faci clar de râs. Și aici nu vorbesc doar despre faptul că le spunem asta copiilor noștri, băieței.  Chit că unii dintre noi nu o spun, nu o recunosc, tot au un sentiment ciudat dacă văd un bărbat plângând.

”Ești băiat mare/ ești fată mare” – deci clar că și plânsul ăsta este acceptat până la o vârstă. Că de la o vârstă încolo, parcă și treaba asta femeiască are și ea o limită. Nu plângi așa când îți vine, când simți tu că nu mai poți. Nu răbufnești, nu plângi până te eliberezi, ci trebuie să ai grijă la doză. De la o vârstă încolo, o lacrimă, două mai sunt admise, dar să plângi tu, ditamai omul în hohote, hmmm, parcă nu se face.

Și ultima, dar cea mai tare (a se citi aberantă) chestie pe care am auzit-o în zilele noastre a fost la înmormântare. ”Nu se plânge noaptea”. De parcă poți cumva, așa de pe la 8-9 seara să zici: băi, gata. S-a făcut seară, pun pauză. Nu-mi mai crapă sufletul, nu mă mai doare de-mi vine urlu acum, reiau de mâine dimineață. Poate nu vă vine să credeți, dar asta se întâmplă în România zilelelor noastre și nu e un fenomen atât de restrâns încât să-l ignori. Ba dimpotrivă.

Ca să nu mai vorbesc despre motivație- ”Plângi din atâta lucru?/ Ăsta e motiv de plâns?” Adică dacă ție nu ți se pare că motivul e unul serios, dacă pe tine nu te afectează, atunci clar nici pe mine sau pe copilul meu n-ar trebui. Ei bine, ce să vezi, suntem diferiți. Gândim diferit, simțim diferit, existăm diferit, plângem din motive diferite.

Eu am spus-o și-o repet. Da, eu sunt o plângăcioasă. Pot să plâng mult, până la epuizare. Dar am certitudinea că la câte am îndurat în viața asta, fără plânsul ăsta nu aș mai fi fost zdravănă la cap (nici atât cât sunt, adică 🙂 ).

Există emoții negative și emoții pozitive?

Am văzut nu cu foarte  mult timp în urmă un discurs al un psiholog, Susan David, pe TED. Și ideea fix asta era. Că nu există emoții pozitive și emoții negative, există doar emoții și sunt firești. Atât timp cât mai suntem încă oameni e firesc să trăim tot felul de emoții. Nu e bine deloc să le respingem cu vehemență pe cele care nu ne plac. Nu le putem nega, nu le putem arunca într-un colț de unde să nu mai iasă niciodată. Sunt emoțiile noastre și am face bine să le acceptăm așa cum sunt. Atât timp cât suntem oameni vom trăi și bucuria, și frumusețea, și iubirea, și extazul, dar și tristețea, urâtul, dezamăgirea, furia, durerea.

A devenit în zilele noastre un must să fii pozitiv. E cumva politically correct să fii pozitiv. Și respingem orice nu e perceput ca fiind pozitiv: tristețea, furia, durerea. Le respingem atât în ceea ce ne privește, dar le impunem și celor dragi s-o facă.  Clasificăm emoțiile în pozitive și negative și ne rușinăm de cele din urmă. Dar când respingem anumite emoții, emoții firești, adoptând această falsă pozitivitate la modă, nu facem altceva decât să ne pierdem capacitatea de a dezvolta aptitudinile ce ne ajută să înfruntăm viața așa cum e ea, nu așa cum vrem noi să fie. Țelul de a fi tot timpul pozitiv este unul pentru oameni morți. Numai ei nu simt dezamăgirea, eșecul, durerea, tristețea –  spune, cu aproximație, Susan David.

Copiii sunt și ei oameni 

Am scris cu ceva timp în urmă un articol ”Râsul și plânsul”, în care spuneam că astea două sunt fix la fel de importante pentru dezvoltarea unui copil. Cineva mi-a spus atunci că un copil trebuie să fie vesel, jucăuș, bucuros. Că un copil nu are motive reale de plâns, plânsul la vârste mici nu e nimic mai mult decât un șantaj.

Ei bine, un copil e un om. VIU! Deci nu trebuie să fie nicicum, e fix așa cum e. E vesel când are motive de veselie, e jucăuș când are dispoziția necesară. E trist când are motive și pleoștit când îi lipsește dispoziția jucăușă, când e obosit, abătut. Un copil are cele mai reale motive de plâns, indiferent cum percepem noi motivele lui. De la nivelul nostru, la vârsta și experiența noastră pot părea niște prostii lucurile pe care ei pe percep drept sfârșitul lumii. Plânsul nu este un șantaj. Da, un copil poate realiza la un moment dat că doar plângând poate obține ceea ce dorește, dar asta nu e vina lui, ci a noastră. Lipsa de fermitate ne aparține, e responsabilitatea noastră, nu a copilului.

Emoțiile sunt ale noastre, e bine să le trăim

Credeți că ați mai fi fost ce sunteți astăzi dacă ați fi fost în viața asta doar veseli, cu zâmbetul pe buze, complet lipsiți de probleme și de griji, dacă nu ați fi cunoscut nicioadă eșecul, tristețea, durerea, dezamăgirea? Credeți că ați fost compleți fără toate astea? Credeți că fericirea poate exista dacă n-ai cunoscut niciodată nefericirea?

Eu cred că până să reușim să ne învățăm copiii să-și accepte emoțiile și apoi să le stăpânească și să le controleze, ar fi bine să acceptăm noi că ele fac parte din viață și să le tratăm ca atare. Așadar, plânsul, din ce motiv o fi el, cred că n-ar trebui să aibă nici sex, nici vârstă, nici program, nici doză. Să fie doar uman. Și atât!