Părinții care fac legea în parcuri

Mărturisesc de la început că e o postare scrisă la cald, încă mai simt indignarea și frustrarea. Nu cred că voi înțelege vreodată de ce adulții, fie ei părinți sau nu, au impresia că trebuie să-și arate autoritatea în fața unor copii. Mai ales când nu sunt copiii lor. Nu înțeleg de ce nu se poartă discuțiile de la egal, la egal, de la părinte la părinte.

M-am supărat foarte tare, deși de data asta nu era vorba despre copilul meu. Și da, recunosc că sunt slabă, mi-a luat ceva vreme să le răspund părinților de prin parcuri chiar și când era vorba de copilul, mi-e cu atât mai greu să mă implic în cazurile în care este vorba despre alți copii.

Acești părinți care fac legea prin parcuri sunt, de cele mai multe ori, cei care stau cu telefonul în mână pe bancă, cu semințe în mâini sau, de ce nu, și cu o țigară deși e loc de joacă pentru copii și e intrezis prin lege. Dar ei au propria lege, numai a lor. Am generalizat aici, nu e cazul chiar de fiecare dată. De data asta însă, fix așa a fost.

O mamă a unui băiat de vreo 5-6 ani maxim. Copilul ei făcea ce făcea și se tot băga printre alți băieți care jucau fotbal. Cred că își dorea foarte tare să joace și el, dar nu avea curajul să o spună, iar ei nu aveau timp să observe altceva decât jocul lor și, ce-i drept,  nici nu-și băteau capul cu asta. La un moment dat, i-au zis totuși băiatului că îl roagă să-i ocolească pentru că e posibil să-l lovească cu mingea. El a continuat să se bage printre ei și, desigur, inevitabilul s-a produs, l-au lovit cu mingea. Destul de tare cred, pentru că a început imediat să plângă. Sau poate era acumulată și frustrarea că ei nu-l invitau să se joace, iar lovitura a umplut paharul. Oricum ar fi fost, a început să plângă ca din gură de șarpe.

Până în momentul ăla nu am văzut-o pe mama lui niciunde, dar acum copilul s-a dus la ea țipând, ea a lăsat țigara (pe jos, aprinsă) și s-a repezit la el. Pentru un moment am crezut că a dat drumul la țigară pentru că s-a speriat, dar cred că, de fapt, m-am înșelat:

-De ce plângi ca un pămpălău?
-M-a lovit cu mingea
-Cine?

Și băiatul a arătat cu degetul spre copiii care se jucau în continuare fotbal și care, să nu omit, își ceruseră scuze că l-au lovit. Femeia a mers val-vârtej, și a început să urle, fără măcar să întrebe cum s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Cred că mi-ar fi mai ușor să înșir apelativele pe care nu le-a folosit la adresa copiilor decât pe cele care le-a folosit. ”Animale”, ”boi”, ”porci”, ”nesimțiți”, ”tâmpiți” – nu știu ce nu mi-au auzit urechile. Și totul a culminat cu faptul că pur și simplu le-a interzis să se mai joace cu mingea în parc. Fix așa, le-a interzis. De ca și cum avea autoritatea să facă asta.

Pe lângă faptul că m-a lăsat mută atitudinea ei, am fost șocată și de lipsa de reacție a părinților acelor copii. Nici măcar nu am putut să-mi dau seama cine erau ei și dacă erau acolo, dar mi-e totuși greu să cred că băieții aia, care nu aveau mai mult de 6-7 ani erau singuri în parc. Sau poate da…

Recunosc că de data asta nu am avut tăria și energia să intervin. Asta și din cauză că mi-am dat seama că femeia nu are limite și nu mi-aș fi dorit un astfel de circ de față cu Sophie, era destul de probabil să se sperie. Dar am rămas așa cu un gust amar și cu o senzație de mâhnire și neputință. Pur și simplu nu pot trece cu ușurință peste astfel de episoade. nu pot să nu mă întreb de ce părinții/bunicii/mătușile copiilor care jucau fotbal nu au avut nicio reacție. Asta ca să nu mai spun că nu voi înțelege niciodată de ce sunt părinți care consideră că au dreptul să le vorbească și să se comporte așa cu niște copii.

Și mie mi-a fost milă de copilul acestei femei. Mi-era clar că se simțea singur și ar fi vrut să se joace. Poate avea nevoie de o încurajare de la mama lui ca să meargă să vorbească cu ceilalți băieți, în loc să se bage pur și simplu printre ei în timp ce loveau mingea. Dar nu a primit-o. În schimb a primit o jignire, maică-sa l-a făcut pămpălău. Și-a mai primit confirmarea că el nu a greșit cu nimic, ci ceilalți erau de vină.

De multe ori mă întreb dacă nu cumva eu îmi cocoloșesc foarte tare copilul, pentru că, la cinci ani, eu sunt tot după fundul ei prin parc. O dau în leagăn, mă maimuțăresc, fac fel de fel. Dar tind să cred totuși că nu, pentru că de fiecare dată când o simt că e cu alții copii și vrea să fie lăsată în pace o las. Și nu vă imaginați că nu a fost și ea lovită, accidental sau nu. Sau că nu i s-au luat jucăriile. Dar mereu am considerat că e important să o învăț pe ea să gestioneze astfel de situații,  nu să-mi manifest eu autoritatea în fața unor copii. Și, dacă a fost cazul, și de multe ori a fost, am rugat părintele celuilalt copil să intervină, fie că i-a convenit sau nu. Mi se pare că e mai corect ca răfuielile astea să le purtăm între adulți.

Sunt curioasă, voi ce părere aveți?

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *