Când un copil plânge în mulțime

Eu cred (de fapt nu cred, știu) că atunci când devenim mame ceva la nivelul creierului nostru se modifică iremediabil. Sunt studii pe tema asta, sunt glume pe tema asta, sunt ironii și frustrări. Dar fie că luăm în serios sau în glumă treaba asta, ea este o certitudine.

Cred că fiecare dintre noi ar putea să facă o listă lungă cu schimbări pe care le simte și le trăiește de când a devenit mamă. Sunt sigură că nu-s singura care lăsa ușa la baie deschisă când făcea duș pentru că în momentul în care dădeam drumul la apă mi se părea că plânge copilul. Și probabil nici singura care, oricât de obosită aș fi fost, mă trezeam cu fix 3 secunde de primul scâncet al copilului, pe vremea când era bebelușă. Și cu certitudine nu-s singura pentru care mămicia a venit la pachet și cu o oarecare amnezie, mai slabă sau mai puternică, în funcție de gradul de epuizare.

Ei, tot din rândul schimbărilor astea face parte și cea despre care vorbesc astăzi: disperarea mamelor în momentul în care aud un copil plângând.

Fie că sunt în magazin, în parc, la locul de joacă, nici nu contează unde, mi se întâmplă același lucru. Imediat cum aud un plânset de copil mi se pare că e fii-mea.  Bine, nu plânset de bebeluș, că și plânsetul ăsta are vârste și noi deja îl recunoaștem și diferențiem cu mare precizie. Dar dacă este un plânset de copil de vârstă apropiată cu al nostru, clar sărim ca arse.

Zilele trecute eram în magazin la cumpărături. Eu singură la un raion, copila cu taică-su la altul. Am auzit un copil plângând și strigând mama și am răspuns. Nu doar că am răspuns. Am lăsat ce aveam în mână pe raft, coșul în mijlocul magazinului și am plecat repede în direcția sunetului să văd ce s-a întâmplat.  Nu, nu era Sophie a mea. Nici măcar nu era o fetiță, era un băiat.

Cu alte câteva săptămâni în urmă, eram în parc cu o prietenă și cu băiețelul ei. Noi stăteam pe bancă și cei mici plecaseră să se alerge în labirintul din gard viu. Deoadată auzim un plâns de copil și sărim amândouă: ”E Sophie!” ”Ba nu, e Rareș!”. Nu, nu era nici unul, nici celălalt. Dar noi eram amândouă în picioare, căutându-ne disperate din ochi copiii care alergau bine mersi.

Și-am tot pățit așa de nici nu știu câte ori. De fiecare dată când aud un copil plângând îmi sare inima în secunda doi.  Adevărul este că, de fapt, în secunda cinci. Cel puțin asta spun studiile.

În cinci secunde o mamă reacționează la plânsul copilului ei

Fiind atât de intrigată că mereu sar disperată când aud plânset de copil, am căutat studii care să-mi explice ce se întâmplă. Și am găsit. Din momentul în care o mamă aude copilul plângând și până la primul impuls pe care îl primește de la creier este nevoie de fix cinci secunde. După care se activează la nivelul creierului zone responsabile cu empatia, dar și cu intenția de a ne mișca, de a vorbi.  Mai mult, la nivelul creierului se eliberează numeroase substanțe, printre care și oxitocina, cunoscut ca hormonul atașamentului, atunci când auzim copilul plângând.

Așadar, disperarea noastră și nevoia de reacționa imediat atunci când auzim un copil plângând, chiar și dacă nu suntem siguri că e al nostru, e o treabă absolut firească. Nu-i nimic în neregulă cu noi. Suntem zdravene la cap chiar dacă sărim ca arse când auzim un copil plângând în mulțime. Dacă despre cele povestite mai sus de pe vremea când copila era bebeluș nu sunt sigură, ăsta cel puțin nu e semn că am luat-o pe arătură :)

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *