Când simt că nu mai rezist, mă gândesc la mama

Poate nu-i cel mai ok lucru să spun asta în gura mare, dar eu am multe momente când simt că nu mai pot, că sunt epuizată, când viața mea, cu tot ce înseamnă ea,  mă obosește teribil. Am momente când aș vrea să dau bir cu fugiții, când îmi vine să renunț la multe lucruri și să go back to basics.

Sunt clipe când mi se pare că viața mea e prea grea și prea complicată și mă gândesc că nu merit toate astea, toate frământările mele interioare, toate gândurile și grijile care mă macină, toată lupta mea de zi cu zi. Lupta de a fi o mamă bună, o nevastă acceptabilă, o persoană cât pot eu de ok cu cei din jurul meu, un angajat rezonabil.

Și fix când mi se pare că e prea mult, soarta mă pune cumva în fața mamei mele, doar așa, ca să-mi dea o palmă și să mă aducă cu picioarele pe pământ, din nou.

Și când îmi plâng eu de milă așa, cum tocmai am făcut-o până acum, vine mama mea. Și îmi arată, în mod absolut indirect, că toate astea sunt doar un moft. Că sunt femei în lumea asta pentru care viața este infinit mai grea. Femei cum este ea. Femei care au trecut prin niște lucruri care pentru societatea din ziua de azi, aia din bula în care trăiesc eu, ar fi de neconceput.

Astăzi este ziua mamei mele, face 64 de ani. Mi-e atât greu să spun că a îmbătrânit, pentru că, cumva, asta mă trântește cu picioarele pe pământ și realizez cum fuge timpul și cum pierdem momente frumoase alături de cei dragi alergând după nici noi nu știm ce. Dar ăsta este adevărul. Mama mea a îmbătrânit. Și când spun asta, nu mă refer doar la vârsta ei. A îmbătrânit-o viața.  O simt de multe ori prea obosită. Căci, din păcate, nici bătrânețile nu-i sunt liniștite, cum nu i-au fost toți anii de până acum.

Astăzi, mama mea și-a dorit de ziua ei să stăm amândouă la o cafea. Atât! Și când ea spune că nu vrea altceva, chiar nu vrea, iar dacă nu o asculți se supără. Așa că am ascultat-o. Am stat la o cafea. Și-am privit-o cum parcă nu am mai privit-o niciodată, realizând că face totuși 64 de ani. Și am stat și m-am gândit la câte a trecut prin viață. De multe ori am judecat-o pentru că nu a avut curaj. Să pună punct când era cazul. Să spună nu. Să-și ia viața de la capăt.

Nu a făcut nimic din toate astea și a îndurat ce puțini oameni din lumea asta ar putea îndura. Toate astea cu singura convingere că așa face ce este mai bine pentru noi, copiii ei. Acum, la vârsta la care a ajuns ea și la care am ajuns și noi, nici nu mai contează dacă a fost sau nu așa. Un lucru este însă cert. Eu nu am atâta de putere de luptă cum a avut și încă mai are ea. Eu nu cred că aș fi rezistat la greutățile prin care ea a trecut. Eu nu aș fi fost în stare de atât de mult sacrificiu.

Așa că, atunci când simt că nu mai rezist, mă gândesc la mama. Și conștientizez nu doar că trebuie să merg înainte, ci și să pun preț pe lucrurile cu adevărat importante în viața asta. Pe familia mea și liniștea ei, pe clipele petrecute împreună, pe zâmbetele și vorbele bune pe care le spunem celor dragi, pe amintirile frumoase și formarea lor. Restul sunt doar lucruri care trec și despre care, când vom ajunge și noi la 64 de ani, ne vom da seama că n-au fost nici pe departe așa de importante cum credeam.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *