Crizele de plâns de după grădiniță și atotștiutorii din jurul nostru

Cred că aceste crize de plâns de după grădiniță sunt cele mai rele pe care eu le-am experimentat în cei aproape șase ani de când sunt mamă. Parcă nu se compară cu niciun fel de alte crize de plâns. Nici cu cele cauzate de oboseală, nici cu cele de foame și parcă nici măcar cu crizele iscate de o trecătoare lipsă de atenție. Cel puțin în cazul nostru, tantrumurile de după grădiniță au fost cele mai rele dintre toate.

Nu de puține ori mi-a fost extrem de greu să-mi liniștesc copila după ce am luat-o de la grădi. Chiar ajunsesem să mă întreb, la un moment dat, dacă nu cumva ceva foarte, dar foarte nasol se întâmplă la grădinița ei și dacă nu cumva sunt eu o mamă ignorantă care își lasă copilul să treacă prin cine știe ce. Plângea și urla ca din gură de șarpe din motive la care nici nu te-ai fi putut gândi. Orice, de la vremea de afară, până la ora la care ajungeam sau până la ochelarii de la ochii mei. O rice, dar absolut orice putea să declanșeze o criză de plâns de parcă s-ar fi sfârșit pământul.

Este perfect normal să se întâmple lucrurile astea, mi-am dat seama în timp. Da, în timpul zilei, acumulează multe emoții pe care nu le poate exterioriza la grădiniță și, în momentul în care vine mama, toate ies la suprafață. Incidentele din timpul zilei nu trebuie să fie cine știe ce tragedii, dar sunt lucruri care pe ei i-au deranjat. Un coleg care le-a luat o jucărie ori care nu a vrut să se joace cu ei, o atenție mai mare a educatoarei pentru un alt copil, vreo activitate care nu i-a plăcut sau de a cărui reușită nu a fost satisfăcut, vreo dispută cu colegii. Orice!

Și noi, adulți fiind, plecăm de multe ori de la muncă pachete de nervi. Ca să fiu sinceră până la capăt, eu am aproape 36 de ani și chiar și la vârsta asta mi se întâmplă să plâng din cauza unor replici sau remarci de la muncă. Și nu pentru că ar fi ceva ieșit din comun, ci pentru că sunt eu foarte sensibilă. Diferența este că noi, adulții, de cele mai multe ori (nu chiar întotdeauna) știm de unde ni se trag nervii și frustrarea. Ei bine, ei, micuții,  nu prea reușesc să identifice cauza. Ei simt că au de eliberat nervi, frustrare, furie, neputință și asta fac. Fac ce numim noi o criză.

O întâmplare 

Dar lucrurile astea cred că le-am experimentat cu toții și cred că și eu am mai scris despre ele. Ce m-a determinat să reiau este o întâmplare de astăzi. Una dintre colegele Sophiei a făcut o astfel de criză. La magazin. Nici nu conta motivul (de fapt pretextul), dar, de dragul poveștii, vă spun că era pentru că mama refuzase să-i cumpere ceva.

Nu are rost să vă spun ce fel de criză. Din aia, cea mai rea dintre toate, cu plâns și țipat de ziceai că se sfârșește lumea. Așa de tare plângea copila, încât tot magazinul se uita la ea. Imaginați-vă un magazin plin, la ora șase seara.

Mama aceea este eroina mea pentru că a reușit să-și mențină decizia de a nu-i lua copilului lucrul la care a zis nu. Și pentru că a reușit să-și mențină calmul în timp ce o mulțime de oameni mai aveau puțin și aruncau cu pietre în ea de cât de tare o judecau. Dar ea și-a păstrat calmul și a încercat să-i explice copilului că nu e ok să cumpere.

Pentru câteva clipe, am încercat să merg cu Sophie la fetiță, în încercarea de a-i atrage atenția. Sophie chiar a încercat să vorbească cu ea, dar criza copilului era atât de puternică, încât încercările noastre erau complet inutile. Doar mama putea face față situației ăleia.

Credeți că oameni au pufnit și și-au văzut în continuare de treaba lor? Ei bine, nu! Unii au încercat să-i cumpere copilului ce voia, de ca și cum mama nici n-ar fi fost acolo. Alții au început să-și dea cu părerea: ”Eu îi dădeam două la fund și gata”, ”Eu dădeam cu ea de pământ”, ”Nu e nimeni obligat să suporte un copil răzgâiat”.

Mi s-a urcat sângele la cap și nu m-am putut abține să nu le spun că e plină de lumea de experți în problemele altora și de-asta suntem unde suntem, tocmai pentu că nu ni le putem rezolva pe ale noastre de grija altora.

Între timp, mama a reușit să iasă cu copilul din magazin. Dar asta după ce a fost nevoită să facă față nu doar crizelor copilului, ci și experților din jurul ei. Acești oameni care în România anului 2019 cred că totul se rezolvă cu bătaie. Sau care, la extrema cealaltă, cumpără orice copilului numai ca să tacă.

Suntem bine, oameni buni! Nu ne mai vindecăm așa!

Da, mi s-a întâmplat și mie asta! Și copila mea a avut astfel de crize. Fix la fel. Cu plânsete și urlete. Și chiar și în același magazin.  Nici eu nu i-am luat ce voia, dar mărturisesc că m-au afectat comentariile celor din jurul meu. E drept că mie mi s-a întâmplat să iau copilul pe sus, în brațe, afară. I-am zis c-o iau în brațe, să ne liniștim un pic și, apoi, am și luat-o. Am făcut asta din două motive: unul pentru că în astfel de momente de criză copiii nu percep și nici nu înțeleg vreun argument logic; doi, pentru că  așa am luat-o din fața sursei de agitație.

Doar că lucrul ăsta, luatul pe sus în brațe, nu este mereu o soluție. Poate nu ai cum să faci asta, poate copilul refuză să-l iei în brațe. Poate nu te ține spatele. Și, oricum, nu vei putea să-l iei în brațe, pe sus, când va avea 10 ani, 12 ani, 14 ani. Și nici nu va fi cazul, dacă acum reușești să faci față acestor crize. Fără să cedezi, fără să-l lovești. Ci doar fiindu-i alături și liniștindu-l. Gândindu-te că și tu, după o zi extrem de proastă ai nevoie de cineva care să-ți înțeleagă nervii și, poate, de-o îmbrățișare.

Nu am cum să închei postarea asta decât cu speranța că, totuși, ne vom vindeca. Cândva, la un moment dat…

 

Pe aceeași temă am mai scris și:

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *