Ești pregătit să te mintă copilul? De la ce vârstă?

Stăteam pe canapea cu copila. Nici nu mai știu exact ce făceam, dar nici nu contează. La un moment dat, îmi zice:

-Mami, merg la mine în cameră. Vreau să stau puțin acolo.
-De ce, mami?
-Așa vreau eu, să merg la mine în cameră

Să ne înțelegem, nu am nicio problemă să se joace singură în camera ei. Nuuu, nici gând. Sunt momente în care chiar mi-aș dori să facă asta, chiar aș ruga-o. Doar că asta nu se întâmplă. Dacă se joacă singură, face asta în sufragerie, în niciun caz în dormitor. Deci ceva era ciudat. Așa că insist:

-Mami, dar ce vrei să faci la tine în cameră?
-Să mai stau și la mine în cameră.
-E vreun joc pe care nu-l poți juca și aici?
-Nu, dar vreau la mine în cameră. Să mai stau și eu puțin acolo.

Îmi zic ok, mă gândesc că-s nebună dacă insist atât când copilul vrea să se joace singur în camera lui. Dar nici nu-mi duc gândul până la capăt că o văd că se ridică și, aproape că pe furiș, ia și tableta cu ea.

Ei, normal că am înțeles unde era misterul. Cu mine în cameră nu se mai putea juca pe tabletă, expirase timpul pe care-l avusese pentru asta.

Nu am ascuns faptul că am depistat minciuna, nici n-am avut vreun impuls de-a o certa. Eram pur și simplu șocată că mă minte. Și minciuna în sine era nimic pe lângă ce am simțit în momentul în care am realizat că mă minte. La nici 6 ani împliniți. O minciună premeditată.

De ce mint copiii

Aș fi tentată să zic că din cauza exemplului părinților. Și asta este adevărat. Noi nu reliazăm, dar copiii noștri sunt burete. Dacă vorbim la telefon, dacă ne întâlnim cu cineva, dacă în orice circumstanță am spus o minciună ori am omis adevărul, ei știu. Memorează, bagă la cap. Tot! Noi nici nu realizăm că am spus o minciună de față cu copilul. Că am vorbit cu X șau Y și ni s-a părut un fleac ”minciuna nevinovată” pe care am spus-o. Nu realizăm nici că poate am spus că nui placem pe X sau pe Y și apoi, când ne întâlnim cu persoana respectivă, ne comportăm fals. Ei bine, ei, copiii, văd și simt asta. Am mai spus-o și-o repet: suntem transparenți pentru ei. Ei văd la noi chiar și ce noi nu vedem. Copiii observă orice formă de neadevăr de care noi dăm dovadă.

Minciunile se învață. Dar nu doar din faptul că părinți poate au mințit. Ci și din faptul că știu cum reacționăm la anumite lucruri. Niciun copil nu vrea să-și dezamăgească părintele. Niciun copil nu vrea ca părintele să fie supărat pe el. Niciun copil nu vrea să fie certat. De pedepse și violență nici nu mai zic, nu are rost, clar duc la minciuni și fapte ascunse.

Dar și critica noastră și dezamăgirea din ochii noștri duc la minciuni. Copilul își dorește aprecierea părintelui. Oricând, oricum.

Bine, și atunci ce-i de făcut când copiii mint?

În niciun caz nu rezolvăm minciuna cu pedepse și certuri. Minciuna pedepsită ori certată va duce la o miniună și mai bine calculată și gândită data viitoare.

În primul rând să fim empatici. Asta funcționează în orice situație.

-Ți-ai fi dorit să te joci pe tabletă și știai că nu sunt de acord, așa că ai preferat să-mi spui o minciună?
-Mami, dar am un joc nou. Și-mi place foarte mult

Și apoi aș zice că urmează explicarea.

-Mami, înțeleg că vrei să te joci, dar motivul pentru care stabilim timpul de joacă este pentru că prea mult timp în fața tabletei îți face rău. Și, pentru că te iubim cel mai tare din univers (e vorba inventată de ea, așa ne măsurăm iubirea), nu vrem să-ți facă rău. Și noi nu ne mințim, puiule, tocmai pentru că ne iubim. Iar atunci când mințim se pot întâmpla lucruri rele. Uite, să zicem că, poate după ce te jucai fără să știu, nimereai pe tabletă un joc care să te sperie (a fost o reclamă la un moment dat, se întâmplase deja asta). Și poate ai fi stat speriată, fără să-mi spui ce ai pățit, pentru că mă mințisei. Crezi că ar fi fost bine pentru tine?
-Nu, mami.
-Eu zic că e cel mai bine să ne spunem adevărul și să vedem ce putem face mai bine. Știi că atunci când putem face un lucru, îl facem. Și știi că de fiecare dată când am putut am ținut cont de ce-ți dorești, nu?
-Ba da, mami.

Nu mai lungesc discuția aici, dar vă zic doar că peste câteva minute ne întreceam în care pe care iubește mai mult, din galaxii, din univers, lună, stele și tot așa.

Eram mulțumită că am reușit să fac față primei minciuni (pe care o conștientizasem). Dar faptul în sine că m-a mințit m-a cam durut. Și mai ales m-a speriat. Pentru că, poate acum când sunt mici, minciunile nu-s așa grave și nici nu au consecințe periculoase.  Însă, pe măsură ce cresc, minciunile față de părinți le pot schimba viața și nu în bine. Mai ales în zilele noastre.

 

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *