Râsul și plânsul

Să le permitem copiilor să plângă și să-i facem să râdă – astea sunt cele mai importante metode prin care-i putem ajuta să se descarce de emoțiile negative și să ne conectăm cu ei.

O lungă perioadă de timp am simțit că se întâmplă ceva foarte greșit în viața copilului meu. Aproape în fiecare zi, când o luam de grădiniță, parcă orice făceam era greșit. Copila mea era foarte nervoasă agitată, țipa, inevitabil izbucnea în plâns. În primul rând nu puteam să-mi dau seama ce fac atât de greșit. Și-apoi înnebuneam de grijă făcându-mi tot felul de scenarii apocaliptice despre ce se întâmplă la grădiniță. Am vorbit de mai multe ori cu educatoarea și de fiecare dată îmi spunea că nu s-a întâmplat nimic ieșit din comun, nu a fost niciun conflict, nimic ce ar fi putut cauza o astfel de criză, că Sophie este un copil minunat, ea evită conflictele.

Și, cu toate astea, în momentul în care ieșeam de pe poarta grădiniței simțeam că este un adevărat coșmar. Pentru că nu știam ce se întâmplă și de ce plânge imediat cum rămâneam doar noi două. În timp am realizat că ăsta este un lucru bun, că se descărca de toate emoțiile pe care le acumulase în timpul zilei. Pentru că în prezenţa mea se simţea în siguranţă să se descarce.

Ce mi-am dat seama în timpul conferinței Laurei Markham e că greșeala pe care o făceam era să încerc s-o liniștesc spunându-i să nu mai plângă. Blând, calm, dar i-o mai spuneam câteodată. Când ea fix de asta avea nevoie: SĂ PLÂNGĂ. Să plângă până scotea afară tot ce avea pe suflet. Tot ce trebuia eu să fac, de fapt, era să fiu acolo. Să fiu acolo, s-o țin în brațe, s-o mângâi și să-i permit să plângă când și cât simțea ea nevoia. Să-i spun doar că sunt acolo pentru ea orice ar fi și că va fi bine. Atât! Să nu încerc s-o opresc, să nu insist în clipa aia să-mi spună motivul, dacă ea nu simte nevoia să-mi spună. Pentru că, de multe ori, copiii atât de micuți nici nu știu de ce sunt supărați. Acumulează multe emoții pe parcursul unei zile: poate pentru că un copil le-a luat jucăria, poate că educatoarea nu le-a oferit atenția necesară într-un moment, poate pentru că i-a fost dor de mama, poate că… lista poate continua. Ei nu conștientizează motivul, dar știu că vor să se descarce. Și o fac cum pot, cum le e mai la îndemână. Fiind agitați, furioși, plângând. Cu noi, părinții lor.

Să le oferim susținerea ca să poată plânge

Dacă ne dorim ca micuții noștri să se elibereze de toate emoțiile cu care se încarcă inevitabil trebuie să le permitem să plângă.

Foarte important, vital aș spune, este să le fim alături. Să le permitem să plângă NU înseamnă să-i lăsăm se plângă de unii singuri în ideea că se vor liniști. Asta este o greșeală foarte mare. Plânsul neconsolat, de unul singur, ridică la cote foarte înalte stresul în cazul copiilor, fie ei bebeluși, fie mai măricei. Provoacă creșterea ritmului cardiac și a presiunii arteriale, reduce nivelul de oxigen, și amplifică incredibil de mult adrenalina, cortizolul și alți hormoni ai stresului. Copilul se liniștește și poate chiar și adoarme, dar nu pentru că s-a liniștit de unul singur, ci pentru că este pur și simplu epuizat. E adevărat că un bebeluș care va fi lăsat mult să plângă de unul singur, în timp nu va mai plânge așa mult. Dar nu pentru că a învățat să se liniștească singur, ci pentru că realizează că nimeni nu răspunde la nevoile lui, nimănui nu-i pasă. Iar asta îl va afecta pe termen lung, structura creierului lui va fi afectată. Reactivitatea lui emoțională va fi crescută.

Deci, e bine să-i lăsăm să plângă, adică să nu încercăm să-i oprim. Să nu le spunem ”nu mai plânge”. Dar neapărat să le fim alături în timp ce plâng. Să-i îmbrățisăm și să le spunem că suntem acolo pentru ei, să le oferim siguranța că-i iubim și că le acceptăm emoțiile. Doar așa vor reuși să se descarce de ele și să învețe autocontrolul.

Așa vom reuși să ne conectăm cu copiii noștri, iar șansele să ne spună ce i-a supărat, după ce se liniștesc, sunt foarte mari. Așa vom afla ce au pe suflet. Atunci când ei știu. Pentru că, așa cum am spus, câteodată nici ei nu știu.

Totuși, eu mă gândeam că Sophie plânge prea mult. Și câteodată mă întrebam dacă este ceva în neregulă. Ei bine, nu există plâns prea mult, există plâns cât e nevoie. Unii copii sunt mai sensibili, adună mai multe emoții, plâng mai mult. Cu cât susținerea noastră e mai mare, cu cât le permitem să plângă mai mult oferindu-le siguranță, cu atât frecvența și intensitatea reprizelor de plâns se vor reduce în timp. Fiindcă prin faptul că-i susținem și le suntem alături, creierul copiilor se educă, ei așa învață de fapt autocontrolul.

Când plânsul nu funcționează, să-i facem să râdă. Mult!

Despre plâns multă lume știe că e bun. Că dacă plângem ne descărcăm de ce avem pe suflet. Dar se pare că și râsul este important. La fel de important ca și plânsul. Și râsul îi ajută pe copii să-și verse emoţiile și să se conecteze cu părintele.

Sunt foarte mulţi copii care susţin că ei nu-s supăraţi, poate nici nu plâng așa mult. Asta nu înseamnă însă că ei nu au nevoie să descarce.  Atunci soluţia e să-i facem să râdă. Cât mai mult și cât mai des. Nu fix în momentul în care îi vedem nervoși pentru că e lipsă de respect. După. Înainte. În tot restul timpului.

Copiii au nevoie să râdă mult, au nevoie de hârjoneală

Râsul îi ajută pe copii enorm. Ajută la dezvoltarea creierului, ajută la eliberarea emoţiilor, ajută la conectarea cu părinţii.

Toți copiii trebuie să râdă mult. Asta a susţinut Laura Markham în toată conferinţa, asta a argumentat cu studii, asta e rezolvarea multor probleme.

Ce să facem noi concret? Să ne jucăm cu ei. Dar nu oricum, ci joacă fizică de natură să-i facă pe copii să râdã. Hârjoneala, cucu-bau, alergatul, bătaia cu perne, joaca de-a v-ați ascunselea, joaca de-a căluțul, orice credem noi că e bine și că-l va face pe copil să râdă cu poftă. Râsul, ca și plânsul, vindecă. Râsul produce oxitocină (hormonul fericirii și atașamentului), ne ferește de emoțiile negative, de ceea ce la un moment dat ar putea să se transforme în depresii, anxietate și altele asemenea. Râsul și plânsul ne țin departe de terapie și aproape de noi înșine și unii de alții.

Și știți ceva? Râsul și plânsul nu-i ajută doar pe copiii noștri, ne ajută și pe noi. Creierul nostru nu mai este în formare, așa cum e al lor, dar tot ne ajută. Și cred că pentru asta nu-i nevoie de studii care să ne arate negru pe alb, știm și noi prea bine că totul e mai clar și mai senin și după ce plângem și după ce râdem.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂