Oana Moraru: ”Minciuna este prima mare satisfacție intelectuală a unui copil”

Minciuna. Cred că e o chestie pe care niciun părinte nu și-o dorește de la copilul lui. Mie una chiar mi se părea o tragedie. Când mi-am dat seama că m-a mințit Sophie, am simțit că mi se surpă pământul sub picioare. Nu pentru că minciuna era gravă, ci faptul în sine că m-a mințit mă durea și mă speria. Nu înțelegeam cum am ajuns la asta, de ce, cu ce am greșit. În momentul ăla chiar am luat-o ca pe o tragedie, recunosc cât se poate de sincer. Ulterior, am aflat că a fost o mare prostie din partea mea, dar nah, când nu știi, nu știi. Reacționezi la emoții. Iar asta, în raport cu copilul, de cele mai multe ori nu e prea bine.

Și tocmai pentru că minciuna asta ne apasă așa de tare pe mulți dintre noi, prima întrebare a părinților la conferința Educare a fost fix asta: ”Ce facem cu copiii care mint?”

Iar primul răspuns a fost cel care avea să ne lase pe mulți dintre noi cu gura căscată: ”Minciuna e prima mare satisfacție intelectuală a unui copil. Atunci realizează că pot ei controla realitatea”

Cum adică? Vă fac rezumatul explicației:

De obicei, primele minciuni nevinovate apar în jurul vârstei de 3 ani. Asta pentru că până atunci copiii au impresia că noi avem ochi ce văd la 360 de grade și știm ce fac ei, chiar și când nu-i vedem. Nu concep că e ceva ce noi, părinții, nu știm. În momentul în care realizează că nu e așa și că pot spune că un lucru care nu este adevărat au cea mai mare satisfacție intelectuală. Și nu este ceva rău în asta, este pur și simplu ceva natural, așa funcționează creierul lor. Acea minciună îi face să simtă că au și ei putere.

De aici încolo, depinde doar de noi cum gestionăm minciuina. Și situația stă exact pe dos de cum am crede mulți dintre noi. Nu, soluția se pare că nu este să sărim ca arși la minciună, ci mai degrabă s-o ignorăm. Pentru că emoțiile de care noi vom da dovadă atunci când îi vom explica unui copil atât de mic de ce e rea minciuna, nu vor face altceva decât să-l fascineze și mai tare. Și va continua minciuna, doar ca să poată vedea ce reacție puternică poate obține din partea mamei.

Și iarăși, asta nu este pentru că au vreo plăcere sadică, ci pur și simplu este parte din dezvoltarea lor.

Bine, bine, să zicem că reușim să ne abținem să nu le explicăm imediat cât de grav este că ne-au mințit, dar ce facem totuși?

Să zicem că minciuna este una clasică, a fost la baie, iese și-l întrebi:
-Te-ai spălat pe mâini?
-Da (deși e nu)

Ideal ar fi, dacă ne dăm seama că ne minte, (pentru că n-am auzit apa, pentru că a ieșit prea repede, pentru că pur și simplu știm), să evităm să-i spunem ”De ce mă minți? Nu e ok să minți, pentru că …”. Mult mai de impact ar fi să spunem ( pe un ton neutru, calm, ca și când nu s-a întâmplat nimic, doar faci conversație): ”Da? Am întrebat pentru că nu am auzit apa deloc la baie și-mi fac griji din cauza microbilor de la toaletă, ne putem îmbolnăvi din cauza lor”

De aici încolo, copilul va recunoaște, cel mai probabil singur, iar noi îi putem explica foarte calm -fără ton și cuvinte acuzatoare, fără emoții evident negative față de minciuna lui, deci cât se poate de neutru – care pot fi consecințele minciunii sale.

Și nu, nu trebuie să lăsăm asta doar așa. Putem, după un timp să spunem o poveste, două despre minciuni. Și în cadrul poveștii să explicăm consecințele minciunii șamd.

Asta când sunt încă micuți și pur și simplu sunt momente în care chiar și ei pot confunda minciuna cu realitatea. Fantezia lor e la cote așa înalte, încât nu o disting de realitate, minciunile lor nu-s premeditate.

După vârsta de aproximativ 6 ani însă, minciuna nu mai este inconștientă și nici satisfacție intelectuală, este altceva. Și aici lucrurile se cam complică.

După vârsta de 6 ani, copiii au o foarte mare nevoie de laudă, de confirmare, de apreciere. Critica din partea părinților poate deveni dureroasă și nu știu să gestioneze emoția asta. La vârsta asta și până la 8 ani se formează complexele de inferioritate de care vor fi urmăriți tot restul vieții.

Minciuna după vârsta de 6 ani este pentru a nu-și supăra părinții, pentru a nu fi criticați și certați. Iar aici primul lucru pe care este important să-l facem este să umblăm la cauză. Să ne uităm la reacțiile pe care noi le avem atunci când greșesc. Dacă-i certăm vehement și-i criticăm în continuare, șansele să ne adâncim în minciună vor crește constant.

Soluția? Să ne alegem cu grijă bătăliile. Să acceptăm greșelile fără să ne manifestăm vehement. Să subliniem întotdeauna că este mai bine să știm când se întâmplă ceva, când greșesc cu ceva, ca să putem rezolva problema. Că suntem împreună și împreună vedem cum putem repara ce s-a întâmplat. Să apreciem în mod vizbil atunci când recunosc o greșeală.

Și, desigur, în mod absolut evident, este extrem de important ca noi să nu le dăm exemplu negativ mințind. Chiar dacă nu realizăm, vor observa. De exemplu, la telefon cu cineva am zis ceva, iar în realitate am făcut altceva. Exemplele de cazuri în care putem fi prinși cu minciuna de copii sunt nenumărate, așa că trebuie mare atenție la asta, nu trebuie deloc subestimați, nici inteligența lor, nici spiritul lor de observație.

Ascultând toate astea, eu am realizat că prima mea reacție la minciună n-a fost tocmai cea mai bună. Asta pentru că am reacționat la emoții și a fost vizibil cât de afectată am fost de minciună. Am realizat și că, de multe ori, am tendința să fiu mai critică decât este cazul. Și asta nu pentru că aș vrea să fiu așa, ci pentru că mi-e teamă că n-o educ cum trebuie. Iar din teama asta, de multe ori, recaționăm la emoții și asta nu face bine deloc.


Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *