Când neiubirea este mai înspăimântătoare decât iadul

Este povestea mea, pe care o scriu mai mult ca să mă vindec eu. Asta pentru că, după o destul de lungă semi-absență, am decis să scriu din nou pe blog, cu intenția cu care l-am creat: să mă vindec scriind. Și scriu, ca întotdeauna, cu speranța că poate mai ajută măcar și o singură persoană dintre cele care citesc.

De când am renunțat la jobul de corporație, mi-am alocat mai mult timp să mă aud, să mă ascult, să mă caut, să conștientizez că eu sunt mult mai mult decât haosul care a fost viața mea de până acum.

Astăzi scriu despre frica de neiubire, de neacceptare. Frica de a fi un om greșit și a greși. Și de a fi abandonat din cauza asta. Este cel mai greu subiect pentru mine, este cel care mi-a marcat viața toată. În fiecare zi, de foarte mulți ani încoace, am conștientizat mai mult frica asta, dar ca acum niciodată.

Undeva pe la șase luni, ai mei m-au lăsat la bunici. Am aflat, când eram mai mică decât fetița mea (care are 7 ani), că de la 6 luni m-au lăsat acolo. Am aflat și de ce, tot atunci. Mamei i s-a făcut rău când m-a născut, pentru că nu voia sub nicio formă o fată. (am povestit aici de ce). Iar tata a acuzat-o pe mama că nu sunt a lui. Și au decis să mă ducă de acasă.

Nu știu cum a fost cu înțărcarea, am auzit niște povești cum că o verișoară de-ale lui tata mă mai punea din când în când la sânul ei, iar eu i-aș fi zis mamă. Nu i-am mai întrebat de curând dacă este așa sau e doar o poveste în mintea mea.

Primele mele amintiri sunt însă despre alte lucruri: despre sentimentul că sunt a nimănui, despre păcate, abandon și iad. Acum le numesc așa, atunci erau doar o frică paralizantă care mi-a modelat creierul.

Bunicii mei au fost niște oameni cu credință în Dumnezeu, niște oameni absolut minunați. Pe lângă ei, m-au crescut și unchiul și mătușa mea, căreia și astăzi îi zic mamă. Nu cred că le-am mulțumit vreodată suficient, nu le-a fost ușor deloc.

Doar că la vremea aceea (așa mă mai mint uneori, că nu și azi), educația unui copil se făcea cu cele mai bune intenții, dar cu ”frică de Dumnezeu”. Adică multe dintre nebuniile mele de copil erau ”păcate”, iar pentru păcate aflasem, deja de încă foaaarte micuță, că pedeapsa era iadul. Știam exact, exact descrierea iadului. Din cărțile ”sfinte”. Aveam în minte o imagine foarte clară cu butoaie cu smoală și oameni schingiuți, plini de răni sângerânde, cu smocuri de păr smulse din scalp, urlând desfigurați de durere. Imaginea asta o pot vizualiza și acum, la 37 de ani, fără niciun efort.

Cu mult înainte de 7 ani, eram aproape sigură că sunt prea păcătoasă și greșită ca să pot ajunge în rai, deci iadul ăla va fi al meu. Dar, undeva, în inima mea de copil, simțeam cumva că, parcă, totuși, sunt bună pe interior și am o șansă. Iar pentru a crește șansa asta, am devenit cel mai docil, tăcut și vrednic copil pe care chiar și eu l-am cunoscut vreodată. Nu spuneam niciodată ce ”nu trebuie”, nu vorbeam neîntrebată, mă gândeam de zece ori înainte să spun ceva, să nu fie greșit. Aprobam totul, nu mă contraziceam. Făceam curat, spălam vase, spălam pe jos, scuturam și întindeam covoare prin casă, dădeam cu mătura, hrăneam animalele din curte și chiar dădeam cu sapa. Da, de dinainte de 7 ani. Așa am învățat eu, atunci, să-mi spăl ”păcatele” de copil neascultător. Sunt lucruri ce fac parte din mine și azi.

Ceea ce am realizat, cu aproape 30 de ani mai târziu, e că frica de iad nu era cea mai mare frică a mea.

Atunci când o supăram, bunica îmi spunea mereu că ea nu mă mai ține, să mă duc la mama și la tata. Să aibă ei grijă de mine, că nu-s cuminte și nu mai am ce căuta la ea. Erau vorbe spuse să mă potolească. Ea avea atâta treabă, până peste cap, iar eu eram un copil care, cu toată dorința de supunere, tot mai făcea trăsnăi.

Frica paralizantă venea din convingerea că părinții mei nu mă iubesc și că lângă ei nu aș fi fost în siguranță. Chiar nu eram în siguranță, fizic, dar povestea asta o voi spune altădată, dacă o să pot. Iar dacă bunicii m-ar fi lăsat la ai mei (ceea ce s-a și întâmplat, la 7 ani, spre disperarea mea), ce ar fi urmat ar fi fost mai rău decât iadul.

Mi-a trebuit o viață întreagă, cu multă suferință, să realizez că frica de neiubire, de neacceptare și de abandon a fost infinit mai puternică decât frica de iad. Chiar și de iadul acela crâncen din mintea mea de copil.

Adevăratul iad este viața trăită cu frica asta. Frica să nu cumva să fii un om greșit, care ar putea spune sau face ceva greșit. Frica nebună care te împinge în goana după a fi cuminte ( =așa cum trebuie din punctul celorlalți de vedere). Dorința continuă și incredibilă de a fi plăcut și iubit de toată lumea, de a da bine oricând, oricum, în absolut orice împrejurare, cu orice preț. Chiar cu prețul unei vieți netrăite, al unei vieți moarte. Sunt lucruri care îți macină sufletul în cel mai crud mod cu putință, mai ales pentru că-s imposibil de realizat cu adevărat, iar tu simți asta în fiecare clipă.

Dar asta nu este doar o poveste despre traume ale copilăriei, de care sunt sigură că avem cu toții. Este și un mod de a conștientiza faptul că, în orice împrejurare, cuvintele pe care le spunem copiilor au o mare putere asupra lor. Că e important să-i acceptăm și să-i iubim fix așa cum sunt, fără să încercăm să-i schimbăm: fie că-s mai timizi sau mai înfipți, că-s mai înceți sau mai îndemânatici, mai neastâmpărați sau mai astâmpărați.

Și mai vreau să (-mi) spun ceva cu povestea asta. Că este bine să ne căutăm rănile, să le vedem, să înțelegem, să iertăm, să realizăm că suntem buni și valoroși, fix așa cum suntem. Dar să nu lăsăm traumele să ne definească, să nu ne identificăm cu ele. Noi nu suntem traumele noastre, noi putem fi cine alegem noi să fim, chiar dacă nu-i deloc ușor și e multă muncă cu noi înșine pentru asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *