Cum fac pace cu dezordinea din casă

Mereu am fost genul de femeie obsedată de ordine și curățenie. Asta pentru că dezordinea mereu mi-a dat o stare de disconfort, agitație și nervozitate.

Când vedeam lucruri aruncate peste tot, vase pe masă sau în chiuvetă, jucării, haine, holul de la intrare plin cu încălțăminte și alte obiecte care nu ajungeau la locul lor, mă apuca instantaneu furia. Mă simțeam copleșită, ba chiar, câteodată, neputincioasă în fața mulțimii de lucruri de făcut.

Pentru că am realizat câtă energie consum în treaba asta și cum parcă niciodată nu am control asupra ei, am stat și m-am întrebat de unde vine toată starea de anxietate legată de dezordine. Și am văzut două lucruri:

Atunci când eram mică, era responsabilitatea mea să fie curățenie în casă. Eram bună și apreciată dacă făceam curățenie și eram aspru criticată dacă nu. Ba, presiunea era și mai mare, pentru că, de multe ori, scandalurile în casa noastră aveau ca punct de pornire dezordinea. Iar faptul că părinții mei mă certau din cauza asta era, pentru mine, vina mea.

Așa că, de cele mai multe ori, cu un sentiment de obligație și apăsare, cu teama ca nu cumva să se certe iar din cauza mea, făceam din curățenie o prioritate. Spălam vase, strângeam lucrurile aruncate, dădeam cu mătura și tot ce era nevoie. Chit că aveam și teme de făcut și îmi doream, normal, să merg la joacă, la fel ca restul copiilor. Când erau zile în care nu rezistam tentației de a merge la joacă, simțeam un sentiment de teamă și agitație.

Un alt lucru pe care l-am conștientizat a fost că mereu am auzit cum râd oamenii dacă vin la noi și văd dezordine. Asta era teama bunicilor mei. Era ceva inacceptabil să vină cineva în vizită și să nu fie totul ca la farmacie.

Adult fiind, m-am surprins de multe ori făcând curățenie în goană atunci când trebuia să vină cineva la mine în casă. Asta deși, la nivel declarativ, ajunsesem să spun că nu-mi pasă ce cred ceilalți despre mine dacă e dezordine. Că e treaba lor, e problema lor, nu a mea. Culmea, în timp ce-mi spuneam lucrurile astea în mod conștient, în mod automat mâinile mele se apucau să strângă, chit că eram furioasă că fac asta.

Pe de altă parte, mereu eram nervoasă că nu sunt ajutată să fac curățenie, deși bărbatul nu a zis aproape niciodată că nu face ceea ce eu îl rugam.

Este drept că nu era același răspunsul de la copilă, dar asta și pentru că eu nu am știut să pun limite clare și ferme. Nu voiam să simtă apăsare, că doar e copil, are timp toată viața. E drept, nu trebuia să facă tot ce făceam eu la vârsta ei și nu cu presiunea aia, dar strânsul jucăriilor ar fi putut fi, fără probleme, una dintre responsabilitățile potrivite.

În plus, pentru că eu mereu am văzut o povară în a face curățenie și, de multe ori am verbalizat asta, și copila a înțeles că este ceva greu. Evident, i se părea și ei mult prea obositor și dificil să-și strângă lucrurile sau să-și facă curat pe birou.

Am făcut pace cu mine și cu dezordinea din casă

După ce am conștientizat de unde vine toată anxitetea, apăsarea și agitația, precum și sentimentul de vină pentru atunci când nu puteam sau nu voiam să fac curat, am reușit să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă.

În primul rând, să fie ordine și curățenie e ceva ce îmi dă mie o stare de liniște, de bine și de confort. Deci e alegerea mea să fac curat, pentru mine, pentru că îmi place și mă simt bine în curățenie. Nu trebuie să fac asta, aleg să fac asta. Atunci când aleg. Sunt zile în care nu aleg, am alte priorități și asta e ok. Nu se va întâmpla absolut nimic. Dar absolut nimic!

Când văd dezordine și simt cum mă apucă agitația, respir, îmi spun că e o casă de oameni, nu muzeu. Nu au cum sta lucrurile ca exponatele, trebuie să mai fie și folosite. Face parte din viață, e ok. Pot să le așez acum, dacă pot și vreau. Sau voi putea mai târziu. E în regulă oricum.

Iar pentru zilele în care nu am puterea să gestionez agitația dată de dezordine (încă mai am astfel de zile, cu multă apăsare din mai multe părți), mi-am creat spațiul meu de refugiu. Pe balcon.

E un balcon cu de toate, avem trotinetă, mop, dulap cu încălțăminte și alte mărunțisuri. Dar e și multă lumină, am pus flori multe pe pervaz și un șezlong. Când stau pe el, văd doar flori și lumină. Acolo este un metru și-un pic de spațiu pentru mine, un spațiu de refugiu când am nevoie. Acolo îmi iau cartea și cafeaua/ceaiul și las totul deoparte când simt că trebuie să mă eliberez de sentimente copleșitoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *