Când vrei să schimbi pe cineva, mai uită-te o dată la tine

-Dragul meu, avem X și Y lucru de rezolvat. E urgent!
-Ok, le facem. Termin asta și vedem după.
-Păi e urgent, în puii mei, adică acum!
-Vezi-ți de ale tale și o să mă ocup după, când pot.

Era suficient dialogul ăsta ca să intru într-o stare de nervi de neimaginat. Adică eu nu-mi mai văd capul, simt că nu mai pot respira și tu, tu ești în zenul tău, indiferent ce ar fi.

Asta era discuția care-mi incendia creierul. Discuția după care în mintea mea se desfășura, inevitabil, același dialog de fiecare dată: ”Da, doar eu trebuie să le fac pe toate. Eu mă agit ca fraiera și cu asta, și cu cealaltă și cu toate și pe el îl doare la bascheți. Dacă i-ar păsa măcar un pic, nu ar mai face așa”

Mereu am avut o problemă cu faptul că bărbatul meu era ”prea zen„ ( a se înțelege că zen era ceva nasol). Eu mereu am fost aia agitată dintre noi, cea care își bătea capul cu lucrurile importante de făcut, mereu apăsarea era pe umerii mei. Și mereu mi-am dorit să schimb asta la el. Am verbalizat în toate felurile posibile acest lucru. Poate i-o intra în cap până la urmă.

Apoi, după ceva timp în care m-am consumat la maximum în agitația mea, am realizat că agitația nu-mi aduce nimic bun. Că nu pot trăi așa, că nu-mi face bine, că mă epuizează și mă îmbolnăvește. Și, ce să vezi, am început să caut modalități prin care eu însămi să-mi găsesc liniștea. Voiam și eu ”zenul” lui.

Ar fi prea mult să spun că, după lungi căutări, multe vindecări, nopți nedormite, chiar mi-am găsit ”zenul”. Dar, totuși, am reușit într-o oarecare măsură să-mi găsesc liniștea. Sau măcar să știu cum o pot găsi când am mare nevoie de ea. Îmi iau timp pentru mine. Să mă întreb și să mă ascult.

Am învățat că agitația aia toată era doar în mintea mea, că nu mă ajuta la nimic, că viața nu-i făcută din haos și disperare.

Am realizat că bărbatul, pe care eu atât de mult încercasem să-l schimb, era bine așa cum era, iar ceea ce mă durea, era, de fapt la mine.

Când încercăm să ne schimbăm copiii

Am realizat și că, de multe ori, încercam să schimb copila. Din dragoste, evident. Să nu fie rușinoasă, să nu fie timidă, să fie îndrăzneață, să aibă curaj, să spună ce are de spus. De ce? Pentru că eu am suferit mult și încă mai sufăr din cauza asta.

În esență, motivul fricii și timidității mele a fost mereu o stimă de sine redusă. Redusă rău. Și nu voiam ca fetița mea să fie așa. Iar aveam în cap un dialog, de data asta despre cum ar putea ea suferi.

Și de aici începea un cerc vicios. Pentru că, din teama mea, atunci când îi spuneam copilei că trebuie să fie altfel de cum e, să simtă altfel decât simte (chiar dacă nu cu vorbele astea), ce făceam, de fapt? Îi arătam că ea nu e bine așa. Că e greșită. Că trebuie să fie mai curajoasă, mai îndrăzneață, mai înfiptă.
La ce poate duce neacceptarea asta? La ce duce faptul că oamenii pe care îi iubești vor să te schimbe, să fii altfel decât ești? Ei, ce să vezi, la stimă de sine redusă.

Evoluția vine din acceptare

Oare nu cu toții ne dorim să fim iubiți fix așa cum suntem, să fim acceptați cu bune și cu mai puțin bune? Să simțim că avem măcar și o singură persoană alături, la bine și la greu, orice s-ar întâmpla și oricât de tare am greși? Bineînețeles că ne dorim. Ei, ce ar fi să fim chiar noi omul ăla care iubește așa?

Și eu, îmi doream ca fetița mea să fie mai îndrăzneață tot din dragoste pentru ea. Doar că e o diferență de perspectivă care înseamnă enorm.

E una să vrei să schimbi pe cineva pentru că-l iubești. Pentru că atunci pleci de la premisa că este greșit. Iar el va simți asta. E un lucru care doare pe oricine.

E alta să fii alături cuiva, cu dragoste, acceptare și susținere, pentru a evolua. Căci atunci pleci de la ideea că e bun și minunat așa cum e. Iar în cazul ăsta, schimbarea în bine, mai exact evoluția, vine de la sine.

Așadar, cred mult în faptul că schimbarea vine din noi. Cred mult că avem copii buni și minunați pe care nu avem de ce să-i reparăm. Tot ce avem de făcut e să-i iubim și să-i susținem. Chiar dacă, uneori, ne este foarte greu. Iar greul ăsta e cu atât mai apăsător cu cât nici noi nu știm să ne iubim și să ne acceptăm pe noi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *