Lecția de viață de la cosmetică

Da, din când în când, cam o dată pe lună (sau cel puțin așa îmi propun eu), mai ajung și la salon, că deh, sunt și eu femeie și am nevoie să mă simt femeie. Nu știu voi, dar eu când plec de acolo epilată, pensată, cu fața mai curată, unghiile făcute și poate și un pic coafată parcă altfel pot să dau piept cu viața.

Ca o paranteză, așa mi-am făcut părul de data asta 🙂

Desigur, mi se întâmplă adesea să mă reprogramez de câteva ori din nșpe mii de motive. Norocul meu că nu-s deloc păroasă, ba dimpotrivă. Și noroc că s-a inventat oja semipermanentă care mă ține chiar și trei săptămâni, cu artificii mai mici sau mai mari poate și o lună. Și da, spăl vase și nu, nu am menajeră, bonă sau alte ajutoare. Și nici nu am o problemă dacă am manichiura nefăcută, doar că mă simt mai bine cu ea făcută. Nu prea mi-o fac acasă (altceva decât tăiat unghii și cuticule) pentru că, fără excepție, de fiecare dată mă aleg cu manichiură cu model amprentat. Știți voi ce zic.

Așadar, cum spuneam, fac tot posibilul să merg o dată pe lună. Câteodată îmi iese, câteodată nu. De regulă aleg ziua liberă din cursul săptămânii (am una pentru că lucrez în weekend), în timp ce Sophie e la grădi (asta în pauzele dintre răceli, viroze și alte nebunii), ca să nu sacrific cumva din timpul petrecut cu ea.

Nu sunt genul foarte vorbăreț la salon, trebuie să fie cineva cu care să fiu pe aceeași lungime de undă, nu sunt foarte pricepută la conversații despre nimic. Dar după multe schimbări de personal, în salonul cel mai apropiat de casă, s-au nimerit niște fete tare drăguțe. Și culmea, toate cu care am eu nevoie să interacționez. Ce să mai, de vis!

Eu, în general, sunt foarte atentă la ce spun oamenii, cum ziceam nu știu să vorbesc despre nimic. Așa s-a făcut că am primit o lecție de viață de la cosmeticiană.

Cosmeticiana, care mi-e și tiză și asta mă ajută pentru că greu țin minte numele, este mamă și cumva, deloc ușor, a reușit să ajungă la o înțelepciune pe care sincer o admir. Spun deloc ușor, pentru că a avut parte de necazuri, întâmplări extrem de triste, care i-au deschis ochii și au înfipt-o bine cu picioarele pe pământ.

Tatăl ei a fost diagnosticat cu cancer în stadiu avansat după o tuse aparent banală dar care nu se mai termina. Refuza să meargă la spital pentru că era o tuse amărâtă și pentru că avea foarte mult de lucru la serviciu. Când a ajuns într-un final și atunci doar pentru că nu a mai scăpat de gura copiilor, a fost prea târziu. În nici trei luni s-a stins. Și unchiul ei a pățit exact la fel.

Ea a trecut peste, deloc ușor, dar este o persoană cu zâmbetul pe buze.

Și vorbind noi despre agitația din viața de zi cu zi, și cum îmi fac eu programări și le amân, câteodată sunt atât de praf încât uit să le și amân, mi-a spus că i se întâmplă și ei în ultima vreme să uite lucruri importante într-un mod care i se pare absolut nefiresc.

Eu ce să mai zic, ca să înțelegeți cât de amnezică sunt, vă povestec un episod recent.  Am vorbit cu o prietenă căreia trebuie să-i dau un răspuns după ce vorbeam cu mama. În momentul în care am încheiat discuția cu ea, am primit un mail. Important. Era musai să rezolv în clipa aia. Apoi a fost un breaking news, a fost nevoie să mă ocup. Pe urmă nu mai știu ce s-a întâmplat, cert este că am uitat complet și de prietenă și să o sun pe mama. Mi-am amintit abia a doua zi, seara, când am văzut o poză pe Facebook cu prietena.

I-am povestit cosmeticienei, mi-a spus că înțelege perfect, i se întâmplă, dar nu i se pare deloc normal. Păi nici mie nu mi se pare. Este strigător la cer. Prietena mea avea tot dreptul să se supere, era de înțeles dacă o făcea. Noroc că la vârsta asta prietenia atinge un alt nivel.

Inevitabil, amândouă ne-am dus cu gândul la Alzheimer. Știți, boala aia care își fură mințile, de nu mai știi nici cum te cheamă, nici cine ești, nici ce vârstă ai, nu-ți mai recunoști familia și tot așa. Ei, pentru că am scris despre boala asta, știu că primele ei simptome apar cu 20-30 de ani înainte să se instaleze de-a binelea. Și cosmeticiana mea știa asta, ba chiar a avut în grijă o bătrână bolnavă de Alzheimer, știa exact ce și cum. Și mi-a zis:

Eu știu că dacă stăm să ne gîndim așa, avem o mulțime de simptome ale unor boli urâte. Da, extremele nu-s bune, ajungem ipohondrii. Dar eu am luat o decizie. Serios! Mereu dau vina pe stres: uit pentru că sunt stresată, sunt mereu obosită pentru că sunt stresată, mă îngraș pentru că sunt stresată. Azi, mâine, poimâine, la fel. Și pentru că stresul nu se tratează la medic, nu merg la medic.

Totuși, am stat bine și m-am gândit. Parcă prea uit rău, parcă prea sunt mereu obosită. Și dacă stau bine să mă iau la bani mărunți și să analizez, până la urmă exagerez și cu stresul ăsta. Parcă totuși nu am o viață chiar așa stresantă și atât de multe motive reale de stres. Cred că mai rău mă stresează gândul că sunt stresată. Așa că, am decis. Merg la medic! Când văd că nu e ok nici azi, nici mâine, nici poimâine merg la medic. Am n-am timp, îmi fac. O eventuală boală o să-mi răpească tot timpul. Nu am nimic, foarte bine. Dar măcar să știu. 

Ei bine, am convingerea că am dat peste o cosmeticiană înțeleaptă. Am foarte mult timp de când mă tot plâng de un milion de lucruri. Ba sunt amnezică, ba mă doare aia, ba cealaltă, ba sunt obosită, ba lispită de energie, ba , ba. Am mers la medic? Nu, pentru că nu am timp și oricum medicul nu-mi dă tratament pentru viața mea stresată. Dar dacă nu o fi numai stres? Nu am de unde să știu până nu mă iau la căutat.

Și până la urmă stresul în sine ce este? Serios! Dacă stresul este totuși cauza amneziei mele și a faptului că uit să-mi sun mama, uit să-mi sun prietena, uit când e ziua bunicii care m-a crescut, motivul pentru care sunt obosită și lipsită de energie, atunci e clar. Trebuie să mă destresez! Să iau lucrurile așa cum vin, să le fac pe alea pe care le pot face, să nu mă învinovățesc pentru alea pe care nu le pot face. Să nu mai încerc să fac cinci lucruri și să-mi iasă mediocru, mai bine două și bune. Să mă bucur de ce am, să nu sufăr după ce nu am. Ok, fac tot posibilul să obțin mai mult, e firesc, așa evoluăm. Dar dacă te macină tot ce nu ai și tot ce nu poți face, nu mai vezi ce ai și ce poți face. Și, credeți-mă, toți avem lucruri în viața noastră de care să ne bucurăm. Am convingerea că mulți dintre noi putem fi fericiți cu semnificativ mai puține lucruri decât credem noi că avem nevoie.

Așadar, azi îmi fac programare la medic. Ba nu, la medici. Și voi analiza serios posibilitatea de a renunța la unul dintre joburi. Asta e schimbarea de care cred că am nevoie acum, pentru a scădea stresul. Căci da, viața e frumoasă așa cum e ea, dacă știm să ne bucurăm de ce ne oferă.