De ce concursurile pentru copii mici mi se par o prostie

”Mami, eu mă spăl plima pe mâini (eram deja la baie și mă spălam). Nu, nuuuu, nu te spăla tu plimaaa!”. Și dă-i și plânsete și suspine. O văd cât e de disperată și nu realizez ce am făcut atât de grav încât să declanșez criza asta ivită de nicăieri. Asta deși, în urmă cu numai câteva minute, abia intrasem în casă de la joacă și copila era bine, râdeam și glumeam împreună.

În momentul în care am intrat în casă însă, am lăsat-o să se descalțe și să se dezbrace singură, așa cum face de cele mai multe ori pentru că ”sunt fetiță male, nu am nevoie de ajutol”. Și eu m-am dus repede să mă spăl pe mâini, să pot pregăti și mai repede ceva de mâncare pentru că ne era foame amândurora. Nici prin cap nu mi-a trecut că se va întâmpla așa ceva.

În momentul în care a început să plângă, eu eram deja spălată pe mâini. Și, dându-mi seama cât este de supărată, i-am spus că nu-i nicio problemă, mă mai spăl încă o dată pe mâini și cu ea, dacă asta vrea.  Dar NU! Ea nu voia să se spele pe mâini împreună cu mine, ea voia cu toată ființa ei să se spele pe mâini PRIMA.

-De ce, mami, trebuia să te speli pe mâini prima?
-Mie nu-mi place să fiu nici a doua, nici a tleia.
-Dar ce se întâmplă dacă te speli a doua pe mâini?
-Nu mai sunt plima.
-Am înțeles asta, dar ce de ce trebuie să fii prima?
-Că așa îmi place mie. De ce nu înțelegi!?

Și dă-i iar plânsete și tristețe și disperare.

De ce este important pentru copii să fie primii

Am realizat imediat după ce mi-am revenit un pic în fire de unde treaba asta. Nu-s genul care să dau vina pe grădiniță pentru orice problemă a copilului, mai întâi mă uit în propria ogradă, dar acum nu era cazul. Îmi era foarte clar că problema ei existențială venea din vreo minune de concurs de la grădi. Și, ulterior, mi-a confirmat asta. După multă muncă de lămurire, care nu s-a terminat în ziua aia, ci după mai bine de-o săptămână de spălat prima pe mâini, de mâncat prima, de îmbrăcat prima, de urcat prima în lift, de băut prima apă, de mers prima la pișu și-așa mai departe.  Într-o bună zi mi-a zis că a fost prima la grădiniță că a mâncat cel mai repede. Într-o altă zi a fost prima că s-a așezat repejor cuminte la somn. Și lista a continuat.

Mie una competițiile astea mi se par presiune pură și absurdă pusă pe copii. E ok să-și dorească să fie mai buni, e ok să-și dorească să evolueze, dar competițiile astea nu fac altceva decât să-i frustreze, nu să-i motiveze. Serios acum, e primul cel care mănâncă mai repede? Mi se pare greșit lucrul ăsta dintr-un milion de puncte de vedere.

Și în general vorbind, concursurile, competițiile la copii atât de mici nu-și au rostul. Eu una nu-l văd. Nu pot fi toți pe locul I, iar pentru ei alt loc nu există. Pentru ei, fie că e locul 2 sau 20 este la fel de frustrant, ei simt că nu-s buni dacă nu-s pe primul loc. Așadar, aceste concursuri, de cele mai multe ori, adică de fiecare dată când ei nu câștigă, îi fac să se simtă inferiori. De ce ai vrea să faci un copil de 3-4-5 ani să se simtă inferior? Taman acum când i se formează personalitatea, încrederea în sine, când se pune baza a ceea ce va fi el mai târziu în viață?

Potrivit specialiștilor, un copil poate percepe cu adevărat ce este un concurs și că e important să participi, că nu înseamnă musai că ești slab dacă ai pierdut, abia în jurul vârstei de 10-12 ani. Abia atunci încep să conteze și locurile 2, 3, 5. Abia atunci au de fapt capacitatea de a înțelege și de a nu transforma totul într-o mare frustrare, într-un eșec, într-un complex de inferioritate.

Oana Moraru, specialist în educație, spunea recent că până la 12 ani nu ar trebui organizate concursuri pentru copii decât pe echipe, tocmai pentru că aceste competiții individuale îi fac pe toți cei care nu sunt pe primul loc să se simtă inferiori, chiar proști.

Copiii, mai ales cei mici, preșcolari, oricum simt nevoia să demonstreze mereu că pot, că sunt buni. Ei simt oricum nevoia de aprecieri constante, vor să știe că sunt plăcuți, admirați, că le este recunoscută capacitatea. E suficientă motivație în asta, de ce mai trebuie și altă presiune inutilă?

Ce am făcut

Pentru că deja nu mai suportam competiția asta imaginară de la noi din casă și de peste tot de unde mergeam, am început să-i explic. Fix așa, că nu întotdeauna putem câștiga, că unii dintre noi sunt mai buni la alergat, alții la desenat, alții la cântat și nu e nicio problemă dacă nu putem să fim mereu primii. Poate câteodată suntem obosiți, poate câteodată nu ne simțim bine. Și, în plus, important este să faci tot ce poți mai bine, să te distrezi atunci când este un joc. Că jocul e frumos și dacă îl joci fără să îl câștigi.

Doar că, toate explicațiile astea, fără exemple, sunt vorbe goale. Așa că, în competițiile imaginare, organizate de ea în casă, la spălatul mâinilor, îmbrăcat, mâncat și tot așa, i-am spus că poate fi ea prima, pe mine nu mă deranjează nici dacă sunt a doua, nici dacă sunt a treia, adică ultima. Eu mă bucur și sunt fericită că putem face lucrurile alea împreună.

-Mami, dal de ce nu te supeli când ești ultima?
-Mami, eu mă bucur că am mâncat împreună.

-Mami, de ce ești a doua la alelgat cu tati? De ce e tati meleu, meleu plimul?
-Pentru că tati aleargă mai repede decât mine, important e că și eu am alergat cât am putut eu de repede. Și a fost oricum distractiv, nu-i așa?
-Ba da, mami. Dal mie tot îmi place să fiu plima.

La un moment dat am realizat că, deși nu părea, vorbele mele îi rămăseseră în minte. Eram amândouă în bucătărie și analizam cutiile cu condimente. Și, deodată, o aud:

-Uite, mami, nici cutia asta nu se supălă că e ultima aici. Cled că-i place să stea lângă plietenele ei.