Violența din viața mea

Este un subiect tare greu pentru mine, cu imensă încărcătură emoțională și cu multe răni adânci vindecate doar la suprafață. De mule ori am scris pe tema asta, pentru că scrisul îmi face bine, e o terapie pentru mine. Dar de fiecare dată am scris doar pentru mine.

Astăzi, pentru că este Ziua Internațională a Combaterii Violenței asupra Femeilor și am citit statistici tare sumbre, mi-am luat inima în dinți, pentru că am un mesaj de transmis. Și dacă ajungeți să citiți postarea asta înseamnă că am reușit să trec peste impulsul de a o șterge după ce am scris-o.

Pentru mine violența în general este un subiect dureros, indiferent despre ce violență vorbim sau cine sunt victimele. Asta pentru că viața mea a fost marcată de violență, am imagini clare și extrem de dureroase cu ea în minte, de pe vremea când eram de vârsta fetiței mele (3 ani și jumătate).

Da, am crescut înconjurată de violență domestică în forma ei cea mai urâtă. Și nu, părinții mei nu au fost nici neșcoliți, nici necitiți, nici cu o situație financiară precară. Ba dimpotrivă. Și cu toate astea, mama a suferit enorm, a fost de multe ori în stare gravă, fizic. Psihic numai ea știa ce îndura.

Eu am suferit din cauza asta, copilăria mea a fost întunecată de violență, viața mea de până acum și poate și de acum încolo va purta amprenta. Încă mai port lupte cu mine și demonii mei, am început să mai și câștig din luptele astea, pe unele le pierd în continuare.

Mi-am judecat părinții toată copilăria și toată adolescența și, cumva, în mintea mea, deși mama a fost mereu victima violenței, tot pe ea am condamnat-o cel mai tare. Pentru că a stat, pentru că n-a spus stop, pentru că n-a avut puterea să ne ia și să plece fără să se uite înapoi. Chiar dacă suferința ei a fost enormă, nici nu-mi imaginez cum poate rezista un om la asemenea suferință fizică și psihică, tot pe ea am judecat-o cel mai aspru. Deși, clar, pe ea am și iubit-o enorm. Și o iubim în continuare.

Da, mi-am judecat părinții, multe le-am uitat, pe unele am avut chiar puterea să le iert, pentru că, în momentele mele de nebunie, am ajuns să le înțeleg. Multe răni au rămas încă, nici nu știu dacă se vor vindeca vreodată, coșmaruri mai am chiar și la vârsta asta.

Și pentru că am crescut cu violență la tot pasul, atunci când primul meu iubit mi-a dat o palmă, am fost tristă și speriată. Dar nu am fost revoltată, nu am fugit, pentru că deja nu mi se mai părea nimic ieșit din comun și oricum simțeam că este vina mea.

Și cu mărturisirea asta am ajuns aici, la vină. Cred că asta e marea problemă a femeilor care acceptă violența. Sentimentul ăsta de vină inoculată. Și faptul că speră ca situația să se îndrepte. Că, nu-i așa, ”mi-a dat o palmă, dar mă iubește. Se va schimba”.

NU, NU, NU! Nu se va schimba. După o palmă va veni și a doua. Și a treia, și a cincea. Și un pumn. Și… nu pot și nu vreau să continui cu asta. Dar nu, nu se schimbă.

Și altfel de femeie și altfel de mamă aș fi fost eu dacă viața mea nu era marcată de violență și de vini care nu-mi aparțin de fapt.

Dar acum, după ani mulți de frământări, de nopți transformate în zile, de săptămâni fără noapte și multe lacrimi, am ajuns în punctul în care un lucru îmi este clar: nu tolerez violența. Sub nicio formă. Nu există scuză pentru violență, nici chiar atunci când există explicație.

Pot să înțeleg instinctele, m-am luptat și lupt cu ele în continuare, lupta asta nu-i ușoară și nici dreaptă. Sunt demoni pe care probabil îi voi purta toată viața cu mine, dar îi țin pentru mine, nu-i aduc în viața copilului meu. Nici măcar sub forma unei palme la fund. Nu asta este soluția și nici calea. Dacă pentru mine nu se justifică o palmă, nici pentru copilul meu nu se justifică. Dacă eu cer dragoste, și înțelegere, și toleranță, și empatie de la oamenii care mă iubesc, la asta are dreptul și copilul meu. Copilul meu este un om și el. Mai mic, dar cu suflet mai mare. Acum îi cresc aripile, dragostea noastră îi crește aripile, nu vreau ca palmele noastre să i le frângă.