Copiii sunt și ei oameni. De ce vrem să-i reparăm?

Zi de zi mi se pare că nu facem altceva decât să încercăm să ne schimbăm copiii. Dacă-s prea timizi, trebuie să fie mai înfipți, dacă-s prea înfipți ne rușinăm de cei din jur. Dacă-s domoli, parcă-s prea blegi, dacă nu stau locului, sunt prea neastâmpărați. Dacă nu prea vorbesc sunt muți, dacă-s mai vorbăreți nu le mai tace gura. Dacă-s mai sensibili sunt prea plângăcioși, dacă nu sunt insensibili.

În plus, toată ziua stăm cu gura pe ei: ce-ai de plângi în halul ăsta?-sau- nu fi plângăcios!; ești prea agitat, liniștește-te!; nu mai țipa!;

Mă întreb ce am simți noi dacă cineva ar fi atât de veșnic nemulțumit de comportamentul și de felul nostru de a fi? Ne-am simți apreciați? Ba deloc. Ne-am simți iubiți? Nu prea cred. Când cineva îți atrage atenția la fiecare pas numai iubire nu simți. Am ajunge probabil să ne întrebăm dacă persoana din fața noastră vede totuși și ceva bun în noi sau numai defecte. Și ăsta este unul dintre cazurile bune pentru că noi suntem adulți și putem gândi așa, ne știm pe noi, cu bune și cu rele. Nu considerăm neapărat că problema e la noi.

Dar să ne gândim la un copil pentru care părinții sunt cel mai important reper. Chiar singurul până la un moment dat. Pentru care ce spune mama sau ce spune tata e sfânt. Pentru că, până la o anumită vârstă, ei nu știu altceva în afară de mama și tata. Ori dacă mama și tata sunt veșnic nemulțumiți ce le transmitem? Că trebuie să se schimbe, că nu-s suficient de buni, că comportamentul și emoțiile lor nu-s normale. Că ei nu-s normali, că au o problemă. Trebuie să fie reparați. Unde se mai află încrederea și stima de sine în toată povestea asta? Undeva jos de tot.

Și totuși cred că orice părinte își dorește un copil încrezător.

De ce vrem mereu să ne schimbăm copiii? 

Eu una mi-am pus întrebarea asta. Dacă o iubesc așa de mult, fix așa cum este ea, de ce tot timpul vreau să-mi schimb fetița? Ei bine, de frică. Da, am scris bine, de frică.

Mi-e frică pentru viitorul ei. Vreau s-o schimb tocmai pentru că o iubesc atât de mult și pentru că nu-mi doresc decât să-i fie bine. Vreau să-i fie bine în viața asta, mai târziu, și cred eu, în mintea mea, conștient sau puțin conștient, că aceste schimbări o vor ajuta să-i fie mai bine.

Dar știți ce am mai observat? Că fricile mele-s doar ale mele, nu au legătură cu ea. Mie mi-e teamă să nu fie prea timidă pentru că eu am suferit din cauza asta foarte mult. Și am tendința să-i exagerez timiditatea, deși uneori e chiar înfiptă. Mi-e teamă să nu fie din cale afară de sensibilă pentru că știu cât de tare doare asta. Și nu vreau s-o doară și pe ea.  Și lista mea nu se oprește aici.

Am ajuns la  convingerea că felul în care vrem să ne schimbăm copiii are de cele mai multe ori legătură cu noi, nu cu ei. Cu noi, cu suferințele noastre, cu frustrăile noastre. Și ele diferă de la părinte la părinte.

Ce-ar fi dacă ne-am lăsa copiii să fie și ei oameni

Păi nu sunt? Păi sunt, nu zic nu, dar nu-i tratăm ca atare.

Putem înțelege un adult dacă e nervos, dacă ridică tonul, dacă e trist, dacă trece printr-o pasă proastă, dacă e obosit. Zicem:  lasă-l că e nervos, e supărat, e prea obosit. Nouă ne permitem toate astea, avem o scuză. Dar cumva, de la copii ne așteptăm să fie mereu perfecți. Să nu țipe când sunt nervoși, să nu plângă când sunt triști sau frustrați, să nu fie agitați când sunt obosiți. Să nu greșească, să aibă tot timpul chef de ce credem noi că e bine pentru ei. Să le meargă mintea brici oricând, oricum.

Dar ce-ar fi dacă ne-am gândi că și copiii noștri sunt oameni și toate astea sunt firești? Și ce-ar fi dacă i-am accepta așa cum sunt, mai domoli sau mai repeziți, mai timizi sau mai înfipți, mai vorbăreți sau mai tăcuți, mai neastâmpărați sau mai liniștiți? Și oare ce ar fi dacă, în loc să încercăm mereu să-i reparăm de parcă ar fi defecți, i-am înțelege și le-am fi alături?

Am ajuns ca atunci când mă surprind că vreau să-mi repar copilul, de multe ori (normal că nu reușesc mereu) îmi acord o clipă să trag aer în piept și să mă întreb de ce. Este cu adevărat necesar pentru ea sau de fapt e pentru mine? De ce mi-e frică? Ce se poate întâmpla dacă?

Copiii trebuie să învețe despre emoții de la noi

Eu așa cred, că de la noi trebuie să învețe să-și recunoască emoțiile, să știe că sunt normale. Dar nu putem facem asta decât acceptându-le și vorbind despre ele. Să-și dea seama când sunt nervoși că sunt nervoși și să încercăm împreună să aflăm de ce. Când sunt triști să vedem de ce sunt triști. Să-i ajutăm și pe ei să-și dea seama ce i-a întristat, nu e suficient că știm noi.

Toti copiii cred că trebuie să știe că sunt zile și zile, unele mai bune, unele mai puțin bune. La fel ca la noi toți. Că e normal să fie și supărați, și nervoși, și agitați, și obosiți. Și că e normal să și greșească. Și că nu-i iubim cu niciun strop mai puțin când sunt așa.

Și am vorbit aici mai mult despre emoțiile negative, pentru că pe astea ne este cel mai greu să le acceptăm. De altfel, când sunt veseli, când sunt fericiți, când sunt cu zâmbetul pe toată fața, ne e tare la îndemână să-i iubim și să le fim aproape. Doar că-s și ei oameni. Mai micuți, dar de multe ori cu sentimente mult mai intense. Să-i lăsăm să fie, zic. Să nu-i mai reparăm din a fi oameni.