Despre povești cu personaje negative, traume, Dumnezeu și curaj

Așa cum am mai spus, Mogâldeața mea nu a avut niciodată răbdare să-i citesc o poveste. Se plictisește pur și simplu. Am încercat cu intonație, cu fel de fel de voci, mimică și tot ce ne-a trecut prin cap, și mie și lui ta-su. Singura ei pasiune era să coloreze cărțile, mai ales pe alea care nu erau de colorat, cele cu povești.

Nu a vrut, nu a vrut. Nu am făcut o tragedie din asta, dar am mai încercat din când în când, seara, să îi mai citesc. Nu și nu. Acum, de mai bine de o săptămână, când îi dau laptele seara, vrea carte. Îmi spune să-i citesc. Citesc cam două fraze. Cel mult două fraze, că apoi începe să mă întrebe cine sunt și ce fac personajele desenate, de ce au obrajii roșii, încălțămintea nu știu cum, de ce sunt păsări și fluturi, unde e casa lor, cine e mama lor, dar tatăl lor, dar buni a lor.

Avem în casă o mulțime de cărți cu povești pentru copii, le strâng de cu mult timp înainte să fiu însărcinată. Multe sunt cărți cu povești clasice: Scufița Roșie, Capra cu trei iezi, Cei trei purceluși, 101 dalmațieni etc.  Ea își alege cartea, eu nu am zis niciodată nu. Are rafturile ei cu cărți, o las să ia ce vrea de pe ele. O să fac o paranteză destul de mare aici pentru a explica motivul pentru care nu zic nu poveștilor tradiționale. Știu că există acum o mulțime de controverse privind poveștile din copilăria noastră, despre felul cum îi afectează ele pe copiii mici, cum Tom și Jerry traumatizează copiii și lista ar putea continua.

Pe mine personal nu m-a traumatizat niciuna din poveștile astea, nici măcar nu m-a speriat vreuna vreodată. Nu m-am gândit să bat pe nimeni cu tigaia în cap pentru că așa făcea Jerry, nu am avut coșmaruri cu lupi, nu mi-a rămas nimic negativ tipărit în minte și spun asta după ce de-a lungul vieții am fost nevoită să analizez de foarte multe ori ce m-a marcat în copilărie. Ei bine, nu m-a marcat nici faptul că Scufița Roșie și bunica ei au fost mâncate de lup, nici că iezii au fost mâncați de lup, nici că ursul a fost păcălit de vulpe, nici că Cruela voia să-și facă blană din micii dalmațieni, nici , nici, nici. Toate poveștile astea un final fericit, binele învinge întotdeauna. Ba, mai degrabă mi se pare că acum, în prezent, sunt desene și povești pentru copii cu un mare impact negativ. Sunt desene pe anumite canale destinate desenelor cărora eu una le-aș pune avertisemnt cu cel puțin 15+. E părerea mea…

În schimb, ceea ce m-a marcat în mod evident în copilărie, aș spune chiar traumatizat, au fost cărțile religioase pe care mi le citeau bunicii. Bunicii mei, oameni simplii, care mă iubeau din toată inima. Dar îmi citeau cărți în care era descris cu lux de amănunte cum ajungeau păcătoșii în iad, cum erau pedespsiți, cum odată ajunși în fundul iadului erau condamnați pe vecie la chinuri, smoală încinsă și orori de neimaginat, descrise foarte detaliat. Orori pe care nici acum nu mă încumet să mi le imaginez, e prea mult. Dar copil fiind îmi imaginam și mă gândeam cum voi ajunge și eu acolo. În adâncul sufletului meu de copil credeam despre mine că sunt un om bun. Dar faptul că mi se spunea că și neascultatul părinților, și gelozia față de frate sunt păcate mari, pe care eu le făceam inevitabil în mod frecvent, plus multe alte nebunii de copil, mă făcea să mă gândesc că voi ajunge în iad, iar asta mă îngrozea de-a dreptul.

Poate nu sunt o mie de lucruri despre care pot spune că nu le voi face niciodată cu copilul meu, dar ăsta cu siguranță este unul dintre ele. Niciodată nu-i voi spune că o va pedespi Dumnezeu pentru că e păcătoasă, pentru că nu e cuminte, pentru că a greșit sau mai știu eu pentru ce. Niciodată. Dumnezeul meu nu pedepsește, nu ar face niciodată așa ceva (sunt ortodoxă dacă vă întrebați, nu pentru că am ales, ci pentru că așa am fost crescută).

În schimb, poveștile tradiționale i le citesc. Și acum, ca să revin cu discuția de la început, cu cititul poveștilor, de fapt nici acum nu i le citesc. Deschidem cartea pe care o vrea ea și citesc o frază, maaaxim două. Apoi încep întrebările așa cum v-am spus. Și ghici cine e de fiecare dată eroul? Nu, nu vânătorul, nici vreun alt personaj din poveste. Nuu, fii-mea e mereu. Micuța mea plină de mare curaj.

După zecile de întrebări despre costumații, decor, fluturi, frunze, pete pe obraz (unele poate și de la tipar), despre mama lor, buni a lor și tatăl lor, despre soare, pietre și o mie de lucruri pe care eu nici nu le observ măcar, urmează:

-De ce fug ei de lup?
-Pentru că le e teamă de el, fug la fratele lor (zic eu cu oarecare strângere de inimă).
-Cine e teamă?
-Frică, mami. Le este frică de el.
-Mie nu mi-e flică.
-Bineînțeles că nu-ți este, mami. Este doar o poveste.
-Mami, mie nu mi-e flică deloc, deloc (o spune foarte hotărâtă de ca și cum nu aș fi înțeles din prima ce mi-a spus).
-Eu melg acolo a poveste, fac plece lupul acasă la el. Și pulceii a mama lol si a tati lol acasă. Gataaa!

Ei bine, da. Toate poveștile se termină cu ea salvând pe toată lumea. Nici lupului nu-i face rău, nici Cruelei, nici nimănui altcuiva. Doar îi face pe toți să plece acasă la ei. Asta mi se pare mie o dovadă de curaj. Și mă bucură.

Deci, cum necum, poveștile tot nu le citim, le povestim pe baza imaginilor, dar nu în varianta clasică, ci într-o variantă creată de ea, după bunul ei plac. Pentru mine una e mai complicat, trebuie de fiecare dată să mă gândesc de două ori înainte să spun ceva și să sper că nu cumva scot o prostie pe gură. Până acum e totul bine, ce să zic. La mai multe povești. Poate ne apucăm și de scris unele, cine mai știe? Doar să mai crească puțin.