Secretul părinților relaxați

Nu sunt eu deținătoarea acestui secret, știți prea bine. Am un blog care se cheamă Frici de mămici, deci numai relaxare nu denotă, ba dimpotrivă. Sunt mai degrabă panicată decât relaxată, dar lucrez la asta, învăț din greșeli, învăț de la alți părinți, învăț de la propriul copil, învăț de peste tot de unde cred eu că am de învățat.

Cu toții suntem, cred, de acord cu faptul că nu e ușor să fii părinte. E cel mai minunat lucru pe lumea asta să fii părinte, dar nu e ușor. Și motivele sunt nenumărate, cred că fiecare dintre noi are cel puțin câteva de enumerat, eu am tot enumerat pe blogul ăsta și problemele cu care m-am confruntat și rezolvările pe care le-am găsit în timp. Sau nu.

Dar dincolo de faptul că nu e ușor să fii părinte, trebuie să recunoaștem că vedem în jurul nostru și părinți relaxați. Și nu vorbim neapărat de cei care au menajeră, bonă și două bunici veșnic disponibile. Nu, sunt părinți relaxați și atât. Și am stat de multe ori și i-am analizat. Și mereu am observat același lucru. Lucru pe care de curând l-am descoperit spus în cuvinte de Jay Gordon, membru al Academiei Americane de Pediatrie. Îl voi cita pentru că exemplele date de el mi se par extrem de relevante pentru observațiile mele:

”Acum câțiva ani, aveam programate două consultații în aceeași dimineață, pentru bebeluși de două săptămâni. Am citit notițele asistentei despre o mămică și un tătic tare stresați și extrem de nefericiți. În timpul consultației mi-au spus, abia abținându-se să nu izbucnească în plâns, că nu le venea să creadă că bebelușul lor voia să fie hrănit la fiecare două ore cât era noaptea de lungă și că mama abia apuca să ațipească în timpul zilei, că totul era atât de greu și nu se așteptau, că nu erau siguri dacă mama are suficient lapte, luase numai 100 de grame în greutate copilul și… și nu mai conteneau. Abia la final am reușit să le smulg un zâmbet când le-am spus că este bine copilul, se dezvoltase normal, că e bine că are scaune regulate, că e bine în general.

În fișa celuilalt bebeluș, care nici el nu luase prea mult în greutate, asistenta scrisese că ”doarme toată noaptea”. În cazul ăsta eram un pic îngrijorat, bănuiam că e posibil să găsesc ceva în neregulă. Părinții m-au aigurat că fetița este hrănită doar cu lapte matern, mănâncă des, urinează normal, are scaune și da, doarme toată noaptea. Am insistat de câteva ori. Într-un final mi-au spus insistent, de parcă nu înțelegeam ce tot îmi spuneau: Se trezește să mănânce la fiecare câteva ore, dar atât, în rest doarme toată noaptea”. Mi-ar fi plăcut să îi filmez. Pentru ei toată seria de aventuri nocturne care implicau și faptul că mama se trezea din două în două ore să o alăpteze însemna că fetița doarme toată noaptea. Și chiar erau bucuroși. Învățaseră să se adapteze la ritmul bebelușului într-o manieră calmă, relaxată, răspunzând nevoilor lui.”

Ei bine, eu cred că ăsta este cu adevărat secretul părinților relaxați. Că își contopesc viața cu a bebelușului lor, cu a copilului lor. Că acceptă faptul că nu mai pot reveni la normalitatea de dinainte de a fi părinți, acum viața lor are o altă normalitate. Că acceptă schimbările, chiar și pe cele dificile, ca pe un dat, fără a lupta împotriva lor, fără a face o tragedie din ele. Pentru că lupta asta împotriva schimbărilor și faptul că ne este foarte greu să le acceptăm sunt lucrurile care ne obosesc și ne stresează cel mai mult.

Și nu doar lupta asta, ci și lupta împotriva instinctelor noastre. Luptă provenită din toate ideile pe care le avem în cap atunci când devenim părinți. Aceele idei-reguli de bună creștere pe care ni le-au sădit cumva alții sau chiar noi înșine. Că dacă nu doarme x ore, nu mănâncă x grame, nu ia în greutate x kilograme, nu crește x centimetri, nu stă în fund la x luni și nu spune mama la y luni înseamnă că e ceva în neregulă, trebuie să intervenim. Că trebuie să mănânce la fix 3 ore, nu mai des. Și că dacă nu-l obișnuim să doarmă singur, și dacă îl luăm prea mult în brațe o să se învețe așa. Că dacă nu-l mai lăsăm să mai și plângă, adoptând chiar metoda ”liniștirii prin plâns”, o să devină un șantajist și-un răsfățat. Că trebuie să fim fermi, indiferent dacă instinctul nostru de mamă ne spune că micuțului îi e mai bine într-un anume fel, într-un fel care nu corespunde regulilor  ăstora. Și multe alte asemenea, le știm cu toții.

Și ca să mai citez încă o dată din Jay Gordon, rezum lupta asta împotriva noii noastre vieți printr-un exemplu: ”Când copilul se trezește la trei dimineața există următoarele două opțiuni: ori strângi din dinți, îți dai ochii peste cap, îți spui că nu mai reziști în ritmul ăsta, îi dai să mănânce și mai pierzi cel puțin încă jumătate de oră înainte să adormi din cauza agitației și a frustrării; ori te duci la bebeluș zâmbind și îi spui: ”Bună, din nou, mâncăciosul meu drag.” Îl iei în brațe, îl hrănești, te uiți la el cu dragoste și vă culcați la loc”.

În ambele cazuri, oricum te vei trezi, oricum îl vei hrăni, diferența însă stă în felul cum te vei simți tu și, implicit, copilul, pentru că știm cu toții că le transmitem micuților starea noastră. Și e important ce le transmitem de când sunt încă foarte mici. E alegerea noastră dacă îi transmitem copilului că îl iubim, că îi suntem alături, că îi înțelegem nevoile sau îi transmitem că ne epuizează, ne frustrează, ne face viața grea, poate chiar insuportabilă.

Deci secretul este acceptarea noi vieți și asumarea ei. Acceparea copilului și a nevoilor lui. Și ascultarea instinctelor chiar dacă nu corespund regulilor de la prieteni, din cărți, de la specialiști. Să lupți cu schimbarea și cu nevoile copilului nu va face bine nimănui. Nici nouă, părinților, nici copilului.

Și nu spun toate astea de ca și cum aș fi eu vreo expertă. Nicidecum. O spun după ce și eu am făcut propriile greșeli și nu puține. O spun prin prisma mamei care până la 2-3 luni aproape că nu și-a văzut copilul de teamă, de fustrare, de oboseală. Așa cum v-am mai povestit, la un moment dat, după un atac de panică și după ce am plâns nici nu mai știu cât, m-am liniștit. Nu mai aveam putere să mai lupt. Și atunci am văzut că fetița mea avea cei mai minunați ochi, zâmbea  (nu știu dacă de la gaze sau de-adevăratelea, dar nici nu contează), întindea mânuțele căutând brațele mele și se liniștea imediat ce simțea că stă cu capul pe pieptul meu. Abia atunci am realizat cu adevărat că sunt mamă și că sunt binecuvântată că este așa. Că aveam o nouă viață, aveam un copil ca un înger, un copil de câteva luni care avea nevoile lui și pentru care eu eram singura persoană din lume pe care o cunoștea cu adevărat și de la care aștepta dragoste necondiționată. Iar eu practic îi promisesem dragoste necondiționată, chiar dacă nu neapărat în mod concret și perfect conștient, atunci când am decis să-i dau naștere și să devin mamă.

Citatele sunt din cartea ”În brațele mele și dincolo de ele”- Mayim Balik- carte din care nu am apucat să citesc decât câteva pagini 🙂

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂