Frunza și ghinda, salvarea neuronului

Multe lucruri s-au schimbat de când am devenit mamă. De fapt, mai corect spus, lucrurile care nu s-au schimbat de când am copil le pot număra pe degetele de la o mână și îmi mai rămân degete nefolosite. Schimbările m-au luat prin surprindere oricât de pregătită mă gândeam eu că sunt.

Încă din timpul sarcinii, am tot spus că pe măsură ce mi se mărește burta mi se micșorează creierul și pe măsură ce se înmulțesc kilogramele se împuținează neuronii. Am început să uit, deși aveam o memorie de-a dreptul enervantă. Țineam minte detalii pe care ar fi greu de crezut că le poate ține minte cineva. Ei bine, mi-a trecut.  Am început să fiu aeriană, pe lângă subiect și să scot pe gură niște inepții mai mari decât mine. Ce să mai, am devenit neîndemânatică în gesturi, în gândire și vorbire. Și când spun neîndemânatică încerc să fiu drăguță cu mine.

Speram că îmi va trece după ce voi naște. Are copila 2 ani și 5 luni și tind să cred că, deși mi-am mai recăpătat din îndemânare, memoria nu mă va mai ajuta niciodată la fel.

Desigur, m-am întrebat de ce? Și cu neuronul funcțional care mi-a mai rămas, am ajuns la concluzia că am prea multe pe cap și gândesc prea mult și la prea multe. Bine, cred că e o chestie specific feminină (sau poate mă înșel…) treaba asta cu gânditul la o mie de lucruri în același timp. Nu o singură dată mi s-a întâmplat să mă fiu atât de furată de gânduri încât să uit să cobor din metrou. Iar când ajung acasă, nu știu ce să fac mai repede.

Pfff, nu i-am pregătit Mogâldeței ghiozdănelul pentru mâine. Ah, cum o fi vremea, oare în ce o îmbrac? Și eu cu ce naiba mă mai îmbrac? Of, m-am săturat de blugi, dar chiar nu mă mai simt în stare să calc ceva la ora asta. Bun, deci să pun în ghiozdănel schimburile și boabele de fasole și semințele pentru activitățile de la grădi. Ups, am uitat să cumpăr scutece și mi-a zis îngrijitoarea că nu mai are. Lasă că îi dau câteva pentru mâine și merg mâine seară și cumpăr. Sau poate se oprește El și ia. Of, are doi ani și nu mai scăpăm odată de scutece. Cred că am greșit, trebuia să o pun mai devreme la oliță. Pfffoa, s-a făcut unșpe noaptea și mai am un articol de scris pentru revistă.  Când naiba îl mai scriu? Trebuie să-l scriu. Și nici pe blog nu am scris azi nimic. Îmi venise o idee drăguță, dar am uitat-o. Trebuie să scot și carne de la congelator. Mâine ar fi bine să fac o supă.  Și El cu cine vorbește la ora asta pe Facebook? Zâmbește! Hmmm… o fostă colegă. Ce drăguță s-a făcut! Mda… eu iar am două luni de când nu am ajuns la epilat. Și sunt și nepensată. Și părul ăsta îmi stă ca naiba. Cred că îl tund. Sau mă fac iar blondă. Asta îmi mai lipsește, după ce că nu mă mai duce capu’… Da, vreau o schimbare. Sau nu, ultima oară mi-am ars părul ca naiba. Aoleu, iar tușește Mogâldeța în somn? Oh, Doamne, sper că nu a răcit iar, are doar trei zile de când am dus-o la grădi…. Deci, să pun hăinuțele în ghiozdan!

Și toate gândurile astea îmi trec prin minte cât ai clipi, în timp ce iau ghiozdănelul să-l pregătesc. Păi cum să nu crape neuronul și să nu mă lase memoria?

El îmi spune în mod frecvent că ar trebui să-mi mai eliberez creierul, să nu mă mai gândesc pur și simplu la nimic. Ei bine, am 32 de ani și m-am ales cu convingerea că e imposibil să nu te gândești la nimic. Mie una îmi este clar imposibil.

În weekendul trecut am avut o revelație. Am mers prin parc, trebuia să culegem ghindă, frunze și castane pentru grădi. Astea și multe alte semințe făceau parte din necesarul pentru activitățile creative ale Mogâldeței. Bun… La cules de castane, copila a fost foarte încântată. Am strâns castane pentru toată grupa sau, mai bine zis, pentru toată grădinița. Când a fost însă vorba de frunze și ghindă nu a mai avut chef. A văzut un loc de joacă, l-a luat de mână pe tati și i-a spus clar: ”Tati, veau acolo. Acun!” – adică acum.

Ei s-au dus la joacă, eu la strâns de frunze și ghindă. Și am strâns câteva frunze de … nu știu ce erau. Și am mai văzut unele drăguțe. Nici alea nu știu de ce erau. Și hai să caut și stejarul. Îmi trebuie ghindă. Oau, ce ghindă drăguță! Și încă una, și încă zece. Și niște conuri așa micuțe… Ce drăguț, îi vor plăcea Mogâldeței. Și uite așa, am stat juma de oră și am cules o traistă de frunze, care mai de care mai galbene și mai ruginii și ghinde și conuri. Și parcă nu m-aș mai fi oprit. Nu pentru că voiam să fac ierbar pentru toți copiii din grădiniță, ci pentru că, în timpul ăsta, captivată de activitatea mea nu m-am mai gândit la nimic altceva. Decât la frunze, ghindă și conuri. Jumătate de oră! Nu știu când mai reușisem performanța asta.

Când m-am întors la Mogâldeață, eram numai un zâmbet. Parcă îmi aerisise cineva creierul timp de jumătate de oră. Nu îmi amintesc când am mai avut senzația asta. Probabil s-a întâmplat cu muuuult timp în urmă.

 

2 thoughts on “Frunza și ghinda, salvarea neuronului

  • 22 octombrie 2015 at 10:51
    Permalink

    Deci… inspira, expira… :) si repeta cat de des poti momente de genul celor din parc. De fapt, ce iti trebuie sau ne trebuie tuturor e cate o pauza pentru noi singuri, cu gandurile noastre…fara alte distrageri… pentru a ne reincarca bateriile. Pana la urma toata lumea a fost fericita, mai fericita chiar decat daca ati fi petrecut timpul asta cu totii, impreuna. Pentru ca ai avut momentul tau.
    Stii, ma mai gandesc cateodata la bine-cunoscuta depresie post-natala… eu nu am avut-o si ma simteam fericita: „wow, cum de alte mame o au si eu nu? e de bine…” ; dar, cu cat trecea timpul si chestiile care mi se pareau complicate deveneau si mai complicate, eu nu mai reuseam sa-mi revin din perioada asta de acomodare nici dupa 1 an, 2, 3… am realizat ca s-ar putea ca depresia mea sa se fi manifestat mai tardiv, cand am fost coplesita. La inceput poate era totul prea nou si captivant sa realizez. Credeam ca nimeni nu poate face totul ca mine, refaceam ce faceau altii, chiar si propria-mi jumate care chiar a fost si este jumatate in tot ce fac, mai ales in cresterea puiutei… pana la un moment dat cand am fost fortata de imprejurari sa deleg sarcinile si sa ma conving ca o sa fie ok. M-am simtit eu vinovata, dar pana la urma a fost ok. Si apoi am repetat cand am putut momentul ala al meu, de buna voie, nu silita de imprejurari. Si a fost ok… mi-am regasit incet, incet, in cele din urma, echilibrul. Deci da-i inainte cu ghinda, si cu frunza… si cu orice te ajuta :) ! Enjoy!

    Reply
    • 22 octombrie 2015 at 13:10
      Permalink

      Să știi că și eu am simțit întocmai. Cu excepția câtorva crize de plâns pe care le-am făcut când nu știam ce să-i mai fac Mogâldei să se calmeze, în rest am fost convinsă că eu am trecut cu brio peste sau pe lângă depresia post-natală. Dar, exact așa cum spui, după o perioadă mai lungă nu m-am mai simțit așa norocoasă. Mi-am dat și eu seama că sunt depășită și m-am gândit la depresia manifestată tardiv.
      Și da, sunt de acord cu tine, ar fi bine să avem mai des momente ale noastre, să ne aerisim creierul -fie cu ghinda :-D, fie cu orice altceva- dar sunt atât de multe variabile care fac să nu fie deloc ușor. Și da, important e să profităm la maxim de alea puține de care putem profita :)

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook