Mamamnezia sau cum se micșorează creierul pe măsură ce crește burta

Toată sarcina, încă de la început, am spus, mai în glumă, mai în serios, că pe măsură ce-mi crește burta mi se micșorează creierul. Am certitudinea că nu a fost un sentiment trăit numai de mine, toate prietenele mele mame mi-au confirmat.

Mi-a fost clar că într-un anume fel, unul tare misterios, sarcina îmi omoară neuronii :)). Uitam de la mână până la gură, aveam replici tembele, întrebări stupide și făceam lucruri de femeie nebună.

Momentul în care mi-am aruncat telefonul la gunoi a fost cel în care m-am ales cu certitudinea că mi se împuținează grav neuronii. Slavă cerului că m-a sunat mama. Normal că mă uitam ca nebuna după telefon și nu înțelegeam sub nicio formă de ce s-ar auzi de sub chiuvetă. Ei bine, se auzea de acolo, desigur, pentru că îl aruncasem acolo. Acum, când mă gândesc la asta, mă bufnește râsul. Atunci însă, m-a bufnit plânsul. Plângeam din lucruri mult mai mărunte la vremea aia, așa că eram deja obișnuită.

Și nu e singurul lucru pe care l-am aruncat la gunoi într-un moment de ceață pe creierul de femeie gravidă. Mi-am aruncat ceasul și brățara, odată cu ambalajul de la niște haine. Pe astea, din păcate, nu le-am mai recuperat. Mi-a trebuit multă vreme să-mi dau seama ce am făcut cu ele și am răscolit toată casa.

Și apropo de replicile și întrebările tembele care ieșeau de pe buzele mele, (de care eram tare mândră că se mai împliniseră) l-am surprins pe bărbati-miu cum se abținea să nu bufnească în râs. V-am zis că sufeream de amnezie, nu-mi mai amintesc ce nerozii am spus. Atât i-a trebuit, să mă întrebe, în glumă cică, dacă îmi revin după ce nasc. I-am înșirat toate simptomele de femeie de gravidă, de la vomitatul în autobuz (eram mereu cu punga după mine)  și până la faptul că nu mă ține vezica, ca un reproș că își permite să creadă vreun moment că știe prin ce trec și își permite să facă glume pe seama mea.

Ei, mi-am amintit de toate astea – că de altele muuulte nu-mi mai amintesc- zilele trecute când am citit despre ”creierul de sarcină”. Păi da, e unul aparte. Habar nu aveam că există niște studii ale căror rezultate au arătat că el, creierul, se micșorează în timpul sarcinii, mai ales în ultimul trimestru. Mai mult, cică își revine la normal abia la șase luni după naștere.

Și cum nu m-am mulțiumit cu studiile britanice care spun asta, pentru că nu o singură dată s-au dovedit tembeli așa-zișii cercetători britanici – și la ei nu are legătură cu gravidenia, sunt sigură-  am zis să caut din surse medicale.

Ei bine, medicii susțin că nu există nicio dovadă concretă potrivit căreia creierul s-ar mișcora, însă există explicații pentru ”creierul de sarcină”, așa cum îl numesc ei. Mamamnezia, cum îmi place să-i spun, are sursele ei concrete, dovedite și din punct de vedere medical.

Desigur, vinovați pentru plânsul isteric, pentru mamamnezie, pentru momentele de nebunie, combinate cu cele de firească nerozie, sunt hormonii. Păi cine altcineva?

Crierul nostru, dragul de el, se marinează, deloc lent, în progesteron și estrogen. Cantitățile se înmulțesc până la 40 de ori față de normal în timpul sarcinii. Și, în mod absolut normal, acești hormoni care ne bântuie, afectează neuronii.

Asta una. Dacă la ea mai adaugi și faptul că nu reușești să te odihnești, și grețurile, amețelile, grijile care dau deodată năvală peste tine, gândurile zeci de mii, faptul că ți se schimbă complet prioritățile, nu mi se pare deloc de mirare ce se întâmplă cu creierul nostru în timpul sarcinii.

Deci nu, sarcina nu ne prostește cu adevărat, IQ-ul nu ne scade, dar ne concentrăm pe altceva. Sau mai bine zis spre altcineva. Spre minunăția care crește în noi, spre faptul că în corpul nostru bat două inimii.

Dacă mă întrebați pe mine, n-aș zice că îți ”revii” după șase luni de la naștere. În opinia mea, creierul suferă modificări majore. Creierul unei mame funcționează diferit și acest lucru este ireversibil. Totul se raportează la copil și la ce este mai bine pentru el. El este prioritatea, el este sursa celor mai mari griji, frici și celor mai mari bucurii ale noastre. Pentru el ne schimbăm. Și am certitudinea că ne schimbăm în bine, învățăm zi de zi să fim mai bune. Da, creierul nostru se schimbă, e plin, ca și inima noastră, de dragoste pentru copil. Și așa rămâne.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook