Cum mi-am lăsat copilul fără protecție în fața unui străin

Au trecut deja vreo 4 zile de la această întâmplare, însă eu în continuare nu mă pot ierta. Așa că am decis să scriu despre ea. Am reușit ”performanța” de a-mi lăsa copila să se simtă vulnerabilă și lipsită de protecția părinților în fața unor străini. Sau mai bine zis a unui străin, bărbat.

Eram în tren și speram ca în compartimentul nostru din care ocupasem deja 3 locuri din 5 să nu mai vină nimeni. Mai ales că era foarte gol trenul. Ei bine, nu s-a întâmplat așa. A venit un cuplu simpatic, probabil proaspăt căsătoriți, după felul cum nu puteau sta departe unul de altul și se căutau cu mâinile și privirea încontinuu. Nimic vulgar sau nelalocul lui, ba dimpotrivă, așa cum am spus, tare simpatici.

Era evident că el iubea copiii și își dorea unul. Și ea, dar nu știu dacă fix în aceeași măsură.

Și pentru că au găsit-o pe Sophie foarte simpatică la rândul lor au încercat să se împrietenească cu ea. Mult mai repede decât ar fi fost cazul, așa că au scos-o imediat din zona ei de confort.

Ea, soția, nu a insistat. În schimb el da. A încercat să stea de vorbă cu ea, mi-am dat seama că Sophie nu se simțea prea confortabil, dar nu am intervenit. Mi-am spus că nu e nicio problemă, învață și ea să socializeze cu oameni adulți.

Și a tot insistat. A întrebat-o diverse. I-a spus că e rușine să scoată limba și că numai țiganii fac așa. Nu am fost de acord, dar nu am ripostat. I-a spus mai apoi că trebuie să se încadreze în contur când colorează și că norii nu sunt galbeni. Iarăși nu am fost de acord, dar nu i-am zis nimic ”domnului din tren”, așa cum l-am numit amândouă mai târziu. A pus mâna pe ea, pe ghetuțele ei, pe gentuța ei. (Așa cum fac adulții nerealizând că le încalcă intimitatea copiilor. De drag, sunt convinsă, dar nu se întreabă niciodată dacă au sau nu voie. Dacă eu i-aș fi pus lui mâna pe picior mă întreb cum ar fi reacționat) În fine, nu am zis nimic nici legat de asta, deși în timpul ăsta purtam o conversație cu ei despre copii. Mai exact despre alimentație și obiceiuri.

 

Soph_tren

La un moment dat Sophie a venit la mine în brațe și mi-a spus că vrea acasă. Că nu se simte prea bine. Am realizat de ce nu se simțea bine, dar următoarea dată când domnul s-a oferit să o ajute să se încalțe și chiar a făcut-o, iarăși nu am zis nimic.

Din nou Sophie a venit la mine și mi-a zis că vrea să ajungem acasă. I-am spus că vom ajunge în curând și că nu este nicio problemă dacă nu vrea să o ajute domnul să se încalțe, îi poate spune că nu vrea.

I-am dat apoi niște căpșune să mănânce, nu a vrut să țină ea furculița, a vrut să țină doar caserola în care erau. Când domnul i-a cerut-o, i-a dat-o. Deși căpșunele sunt printre puținele lucruri pe care nu le dă niciodată. Nimănui! Mi-am dat seama din nou că nu era ok, dar iarăși nu am zis nimic. Domnul i le-a dat înapoi, evident că nu voia căpșunele ei, dar adulții au prostul obicei să le ceară copiilor lucruri pe care nu și le doresc de fapt. Și nu realizează ce confuzie și dinsconfort inutile creează.

Când i-a dat caserola înapoi, domnul i-a pus un deget pe picioruș și a întrebat-o ce desen are pe pantalon. Era o pisicuță. Sophie nu i-a răspuns, a venit din nou la mine în brațe și m-a mai întrebat o dată când ajungem acasă.  În vreo 10 minute am ajuns în gară, iar cât timp am strâns eu ce împrăștiasem, domnul și-a luat la revedere și a pupat-o pe frunte. Atunci chiar m-am enervat, dar am tăcut, oricum pleca, mi s-a părut inutil să-i explic de ce este greșit ce a făcut.

”Domnul din tren” nu a făcut nimic din ce nu face aproape orice adult care îndrăgește un copil și care încearcă să socializeze cu el. Nu a vrut să o supere, nu a vrut să o sperie. Dar le-a făcut pe amândouă. Pentru că i-a încălcat intimitatea fără să-i ceară voie. A atins-o și pe ea și lucrurile ei fără să o întrebe dacă nu o deranjează. Pentru că, nu-i așa, nu facem asta cu copiii, nu-i întrebăm dacă sunt de acord, asta facem doar cu oamenii mari. A vrut să se joace cu ea, dar copiii nu sunt jucării, sunt și ei oameni. Mai mici.

Eu nu am intervenit, domnul nu a făcut nimic cu rea intenție, așa că mi s-a părut mie prea mult să-i atrag atenția asupra faptului că ar trebui să-i ceară voie copilei. Eu însămi am fost lașă.

Sophie a venit la mine în brațe de câteva ori și mi-a spus clar că simte că nu o protejez, chiar dacă nu a folosit cuvintele astea. Mi-a spus că voia acasă, brațele mele nu-i mai erau suficiente, așa cum îi sunt de obicei. Eu nu mai eram suficientă pentru că nu o apăram de ceva ce o supăra și chiar o speria. Nu am fost în stare să o protejez în fața ”domnului din tren”. Am realizat cât de tare am greșit în momentul în care a pupat-o pe frunte și Sophie a rămas fără reacție, evident speriată.

În drum spre casă, în mașină, am întrebat-o dacă a supărat-o domnul din tren. Mi-a spus că da și că nu se simte bine. I-am spus că am greșit și am rugat-0 să mă ierte. I-am spus că data viitoare mami și tati le vor spune celor care o supără să o lase în pace. Și că este foarte bine dacă le spune și ea să o lase în pace. E bine să facă asta.

Nu mi-a mai spus nimic atunci, dar acasă și-a revărsat toate sentimentele negative. A început să țipe, să arunce lucrurile, iar când am vrut să merg la ea să o liniștesc mi-a țipat de câteva ori să o las în pace. Mi-am dat seama că trebuie să-mi controlez foarte bine reacțiile. Și că trebuie să-i respect cerința de a o lăsa în pace, doar așa îi dovedeam că această cerință are rezultate. Am stat cuminte lângă ea, dar nu foarte aproape. Cât să știe că sunt acolo, dar fără să insist. I-am spus că înțeleg de ce este supărată și că îmi pare rău că am greșit.

Apoi a venit singurică la mine în brațe și mi-a mai spus încă o dată cât de tare a supărat-o domnul din tren. Și-a descărcat oful, iar eu am asigurat-o că data viitoare o voi proteja și i-am mai amintit încă o dată că nu este nimic greșit dacă ea însăși ripostează.  Îi poate spune ”te rog frumos să mă lași în pace!” Este bine să facă asta.

Am restabilit legătura dintre noi, ne-am reconectat una la cealaltă. Ea aparent a depășit întâmplarea, ba chiar am văzut o dată că ripostează și m-am bucurat enorm. Eu însă încă nu am reușit să mă iert până acum. Așa că am recurs la terapia prin scris.

6 thoughts on “Cum mi-am lăsat copilul fără protecție în fața unui străin

  • 10 mai 2016 at 19:14
    Permalink

    Ce bine imi pare acum ca ai mei copii, ambii, au spus mereu in astfel de situatii, raspicat si ”nepoliticos” (dupa criteriile adultilor): ”LASA-MA IN PACE!”
    In acele momente am fost oarecum stanjenita de reactia lor insa niciodata nu i-am oprit de la aceasta reactie, chiar daca am incercat doar timid si in limitele regulilor de politete sa lamuresc adultul insistent sa respecte raspunsul copilului.
    M-am ales cu comentarii despre copii salbatici si prost crescuti insa acestea au ramas in urma iar acum ai mei copii stiu si sa respecte regulile de politete si sa isi apere propriile limite.

    Reply
    • 10 mai 2016 at 19:17
      Permalink

      Da, clar, foarte bine. Prefer așa zisa lipsa de politete in astfel de cazuri. Mai bine asa

      Reply
  • 11 mai 2016 at 4:05
    Permalink

    Și eu as vrea sa le spun băbuțelor sa-mi lase copilul în pace și sa nu il mai atinga, dar uneori sunt la fel de laşă.. și ce ne facem când și fii’mea e puțin prea sociabila și merge în brațe la orice străin..

    Reply
  • 11 mai 2016 at 10:03
    Permalink

    Cu ocazia unui prieten sacaitor, fiica mea a invatat sa fie ferma: „nu imi place de tine, eu ma joc cu fetele”, „lasa-ma in pace”, „este a mea” , „e roz si nu e de baieti”…. Da, e ok sa protejam copiii dar e ok si sa incurajam sa ii zica: DISPARI 😀 . In viata vor aparea multi sufocanti din astia, nu voi sta toata viata pe langa copchil sa o apar de asemenea situatii.

    Reply
    • 11 mai 2016 at 10:46
      Permalink

      Ai perfecta dreptate. Asta am invatat-o si eu, ca data viitoare sa spuna ”te rog frumos lasa-ma in pace!”

      Reply
  • 11 mai 2016 at 15:55
    Permalink

    si noi aveam aceiasi probleam si cu fiul meu si cu fiica mea mai mare.

    toata lumea o lua in brate si o pupau pe motiv ca e mica si scumpa si draguta foc, dar ei nu ii placea si pot sa zic ca am avut noroc ca mi-a zis, desi era foarte mica si am sfatuit-o cand nu ii place ceva sa zica si daca nu e ascultata sa tipe pana e ascultata si tot spre norocul meu m-a ascultat si a reactionat si a avut efect ce a zis celor care o deranjau.

    Acum se intampla la lef cu baietelul ca e mai deosebit la aspect in senusul ca e cu parul foarte cret fata de alti copii si toti de la bunici, frati, prieteni, vecini, necunoscuti ii baga mana prin par si zic „vai ce par fromos ai” si el o ia la fuga, semn clar ca nu ii place, eu le mai zic sa-l lase in pace ca nu ii place dar e oarecum tarziu ca deja l-au „pieptanat”… sper sa gasim o cale sa ii „educam” si in cazul lui

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook