5 reguli esențiale pentru a crește bine un copil

Rar de tot, ca să nu spun aproape niciodată, mă aventurez să dau sfaturi cuiva, pentru că suntem toți diferiți, gândim diferit, reacționăm diferit, iar copiii noștri la fel.  Dar mă încument să spun un fapt în care cred cu tărie. Există reguli general valabile pentru a crește un copil sănătos emoțional și fizic.

Fiecare familie are propriile reguli. Ce ție ți se pare de neacceptat, eu poate accept cu ușurință. Și invers. Nu despre regulile astea vorbesc, ci despre unele pe care eu le cred cele mai importante. Și anume:

Dragostea necondiționată față de copil

Nu o să scriu foarte mult despre asta pentru că am scris mult mai mult aici – Ce înseamnă de fapt iubire necondiționată față de copil | VIDEO.

Totuși, rezum în câteva vorbe ceea ce am explicat detaliat și cu exemple concrete în articolul de mai sus. Noi toți ne iubim necondiționat copiii, dar nu știm mereu să le arătăm asta. Este ușor să le arătăm că îi iubim atunci când au reacții pozitive, când râd, când spun lucruri trăsnite, când sunt precum niște îngerași, dar este cu mult mai greu să le arătăm cât de mult îi iubim atunci când ne scot pur și simplu din minți. Și știm bine că asta se întâmplă.  Dar cel mai important este să le arătăm dragostea noastră atunci când nu ne place deloc ce fac. Să fim empatici, să ne gândim ce am vrea noi dacă am fi în locul lor în acel context.

Ce ție nu-ți place nici copilului nu-i face

Îmi place să spun mereu: COPIII sunt și ei OAMENI. Mai mici. Și faptul că sunt mai mici nu înseamnă că nu au și ei sentimente. Au, de multe ori mai puternice decât ale noastre. Ei au nevoie la fel ca și noi să fie RESPECTAȚI. Să le respectăm dorințele, așa cum ni le-am respecta pe ale noastre, să ne cerem iertare când greșim, așa cum vrem să-și ceară alții față de noi, să nu-i mințim (mai bine nu le spunem deloc un lucru decât să-i mințim) pentru că îi vom învăța să mintă la rândul lor. Să nu-i jignim, așa cum nici nouă nu ne place să fim jigniți. Ce simțim noi când suntem jigniți, asta simt și ei. Și dacă jignirea vine de la părinte e cu atât mai grav, pentru că eu, părintele, sunt singurul în care el are încredere, sunt stâlpul lui în viață, jignirile venite de la mine îi vor frânge inima cel mai tare.

Nici nu pot spune să nu-i lovim niciodată, sub nicio formă. Mi se pare atât de grav că două treimi din copiii din România sunt loviți zilnic, încât nu-mi ajunge aerul să mai respir. Un copil lovit este un copil umilit, căruia îi frângi sufletul și aripile, pe care îl înveți că cu violență trebuie să rezolve lucrurile în viață. Educația nu se face cu palma. Un copil lovit nu va băga la cap o lecție despre greșelile lui, nu le va conștientiza, va băga la cap doar că a fost lovit. Nu există dragoste cu palma. Dacă ție nu îți place să fii lovit, cu siguranță nici copilului. (Dacă ție îți place să fii lovit ai o problemă, trateaz-o!). Cum ar fi dacă atunci când superi sau enervezi pe cineva ți-ar da o palmă peste cap?

Am mai scris aici un articol despre respectul față de copil – De ce îmi tratez copilul de doi ani ca pe un adult

Limitele – sunt necesare și obligatorii

Să-ți iubești copilul necondiționat nu înseamnă să nu spui nu niciodată. Este nevoie să trasezi limite. Copilul are nevoie de ele pentru a se dezvolta normal. Un copil crescut fără limite nu va ști să facă față vieții, nu va fi pregătit atunci când va da piept cu ea.

Momentele în care spunem nu trebuie să fie doar atunci când e musai să spunem nu. Să renunțăm la prejudecăți atunci când impunem limite copiilor noștri și să nu spunem nu doar pentru că așa ni s-a spus nouă.

Fiecare dintre noi aplică limitele cum crede de cuviință, cum poate mai bine, dar este esențial să ținem cont să trebuie aplicate cu blândețe și explicații. Vrem ca copilul să știe că îi impunem limite pentru că îl iubim, nu pentru că așa vrem noi să-i impunem limite. Și, foarte important, când spunem nu, nu să rămână. Mai bine nu mai spunem deloc nu în acel context dacă știm că vom ceda. E mai rău așa.

Limita esențială este cea care ține de siguranța copilului

E o limită care nu se negociază, dar care se impune la fel ca toate celelalte cu blândețe. Întotdeauna îi explicăm copilului că este periculos, îi explicăm de ce nu are voie. Aș zice că limitele sunt de mai multe feluri, iar limitele setate pentru siguranța copilului sunt cele care se aplică ferm, imediat, dar cu blândețe și cu explicații după. Adică dacă el vrea să bage pixul în priză, mai întâi îl opresc, îl iau în brațe (nu-l smucesc) și îl îndepărtez de acolo. Abia apoi îi explic cât este de periculos. E posibil să nu înțeleagă din prima, poate chiar mă împinge, respir adânc, reacționez cu blândețe, cu siguranță va înțelege din a doua sau din a patra.

Limitele privind agresivitatea

Căci da, mi s-a întâmplat să dea în mine. Ți se urcă sângele la cap când copilul face asta, știu, mai ales dacă nu se oprește după ce îl rogi. Ei bine, un copil care își lovește părintele este un copil care suferă pentru că nu știe cum să-și controleze furia și sentimentele negative care au dat năvală peste el din cine știe ce motiv. Asta nu înseamnă că îl lăsăm să ne lovească, am face foarte rău. El are nevoie să fie oprit în acel moment pentru că el nu știe să-și gestioneze furia. Așa că am oprit-o, am ținut-o pur și simplu de mâini cu blândețe. I-am spus că mă doare și îmi face rău și că o rog să nu facă așa, pentru că noi nu facem așa când suntem supărați, ci ne luăm în brațe și ne iubim.  Nu a funcționat din prima. Nu mai știu dacă din a doua sau a cincea. Cert este că acum când e nervoasă nu mai dă în mine, îmi cere să o iau în brațe.

Despre crizele de furie am mai scris aici – Crizele de furie și de plâns ale copiilor. Ce facem cu ele

Limitele atunci când copilul face exact ce îl rogi să nu facă

Ei da, nu o dată mi s-a întâmplat să o rog să nu mai facă un lucru, să-i explic de ce nu e bine, și ea să facă fix acel lucru, fix atunci, în fața mea. Dacă mă enervez? Oho, și încă cum! Eu sunt o impulsivă, dar nu și când vine vorba despre copil.

Trag aer în piept, îi mai explic o dată și încă o dată. Nu se oprește? O opresc eu. La fel, cu blândețe. Îi mai spun o dată de ce nu este bine și îi spun că dacă va mai continua voi fi nevoită să-i iau respectivul lucru, să plecăm din acel loc, orice e nevoie să ne îndepărtăm de lucrul pe care nu trebuie să-l facă. Iar dacă ea tot continuă, chiar fac ce am zis.

E nevoie de foarte multă răbdare, știu. Eu nu stau deloc bine la capitolul ăsta, dar mă educ pe mine însămi în timp ce o educ pe fii-mea. De multe ori limitele nu sunt înțelese din prima, nu funcționează deodată, dar într-un final rezultatul este cel dorit.

Timpul special

Timpul sau mai bine zis lipsa timpului este principala problemă a părinților și a copiilor din zilele noastre. Cel mai mult pe lumea asta copiii au nevoie de noi. Abia apoi de alte lucruri. Ca să se simtă apropiați de noi, să ne simtă pe noi aproape de ei, să fim conectacți, copiii au nevoie de timp special cu noi, de timp de calitate, oricum l-am numi, timp în care suntem 100% prezenți cu trup și suflet alături de ei.

Cu cât un copil se simte mai conectat de părintele lui cu atât va fi mai înțelegător, mai cooperant, mai fericit. Și invers, cu cât simte că părintele nu îi este aproape, cu atât va fi mai furios, mai frustrat, va face orice să ne capteze atenția, inclusiv lucruri despre care știe că ne supără. Va fi nefericit și își va exprima nefericirea cum va ști el mai bine.

Nu avem timp, știu. Eu muncesc 10-13 ore pe zi. Am mai scris despre asta, multe dintre voi m-ați certat și pe bună dreptate. Dacă nu avem timp cât ne-am dori, măcar acel timp pe care îl avem – 20, 30 de minute- să fim 100% prezenți. Să ne jucăm cum vrea copilul, să facem ce vrea el. Am scris despre timpul special și despre terapia prin joc mai pe larg aici.

Iartă-te pe tine

Mărturisesc sincer că eu nu stau grozav la capitolul ăsta, dar muncesc serios la el. Mă învinovățesc de fiecare dată când greșesc, deși știu bine că nu există părinte perfect, deși știu și mai bine că un părinte bun este un părinte care face tot posibilul să fie mai bun pentru copilul lui, în permanență.

Nu este bine să ne învinovățim pentru că din cauza sentimentele de vinovăție avem tendința să facem compromisuri pe care nu le-am face altfel, iar asta este o greșeală mare. Compromisurile făcute de părinți creează confuzie copiilor. Dacă îi spui că nu are voie să se joace la aragaz, să zicem ( e un exemplu banal, poate nu cel mai insiprat), e complet greșit să-l lași într-o zi să facă asta doar pentru că tu ai greșit față de copilul tău și te simți vinovată.

Și, foarte important, nu este bine să ne învinovățim pentru că nu ne face bine nouă. Starea de bine a mamei este esențială pentru starea de bine a copilului și a întregii familii. Asta în sine ar putea fi o regulă.

One thought on “5 reguli esențiale pentru a crește bine un copil

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *