Crizele de furie și de plâns ale copiilor. Ce facem cu ele

Doamne, cred că atâtea păreri, sfaturi și soluții ale specialiștilor am auzit și citit pe tema asta că ar fi trebuit să fiu atât de informată și de bine pregătită pentru ele încât practic să nici nu existe crize de plâns și de furie la copilul meu. Ei bine, nu. Îmi este foarte clar că nu există o soluție minune. Dacă ar fi existat toți părinții ar fi fost bucuroși s-o adopte. Nu cred că e vreunul care să vrea să-și audă copilul răcnind de-a dreptul și să-l vadă tăvălindu-se pe jos.

Sinceră să fiu, înainte de a avea copil, nu mă puteam abține să nu judec părinții ai căror copii se tăvăleau pe jos pe stradă, prin parc, prin magazine. Și cel mai aspru îi judecam pe cei care își lăsau copilul acolo să plângă sau deveneau și mai duri atunci când micuții urlau. În ignoranța mea, eram convinsă că e vina părintelui pentru urletele copilului. Și eram convinsă că un părinte care este atent la educația copilului nu va ajunge în astfel de posturi.

Ei bine, am ajuns și eu mamă și a ajuns și Mogâldeața mea la un an și ceva. Și ce să vezi? Am fost pusă exact în aceleași posturi pe care le judecam de zor. Copilul meu a ajuns să urle pe stradă și să se așeze în fund. Urla în casă și chiar m-a lovit. Nu o singură dată. Unde am greșit? Nici acum nu știu să răspund la întrebarea asta. Dar cred că greșeala a fost că am încercat să o educ în loc să fac tot posibilul să o înțeleg. Da, nu cred că educația e cea mai importantă pentru un copil, cred că empatia este cu adevărat cea mai importantă.

La începutul crizelor am fost atât de șocată, încât am făcut cele mai mari greșeli. Nu am analizat atent cauza de fiecare dată și reacțiile mele au fost dezastruoase. Am încercat de câteva ori să îi explic că nu e bine să facă așa, bineînțeles că nu a mers. Mai apoi am încercat să o ignor. Am lăsat-o așa cum nu puteam concepe, să stea pe jos acolo unde s-a așezat și am făcut câțiva pași. Am certat-o. Chiar am aplicat time-out-ul, despre care de fapt, analizând mai atent, mi-am dat seama că e o variantă a statului la colț de pe vremea mea.

Mi-am dat seama că nimic nu funcționează și eram disperată, mi se părea că Mogâldeața mea nu are nici doi ani și eu deja am eșuat ca mamă. Pentru că încercasem tot ce mi se spunea c-ar trebui să fac. Așa că am stat și am analizat mult. De ce și când face crizele astea. Și, cel mai important, m-am gândit eu ce aș vrea în momentele alea. Ăsta a fost momentul când am realizat cu adevărat ce greșeli incredibile făcusem. Copilul meu avea nevoie de empatie și înțelegere, iar eu încercam cumva, fără să realizez, să dețin controlul. Nu ăsta e scopul, scopul este să fii conectat cu copilul, să știe că îi înțelegi nevoile, să reușești să-i fii aproape când are nevoie de tine.

Deci am analizat și astea au fost concluziile mele:

• Oboseala.Uimitor, am constatat că în cazul nostru cele mai multe vin pe fondul oboselii.  Așa cum am scris aici o idee mai pe larg despre odihnă și somn, am ajuns la concluzia că sub nicio formă nu sacrific orele ei de odihnă. Atunci când e obosită e normal să reacționeze așa. Nici noi nu reacționăm prea bine atunci când suntem obosiți. Și ce vrem? Să nu mai fim nevoiți să facem nimic și să ne odihnim. Așa că am evitat să mai ajungem într-un grad mare de oboseală. Dacă nu am avut încotro, în momentul în care simțeam că se apropie criza o alungam din fașă. O luam pur și simplu în brațe și o întrebam dacă e obosită. Cu mici excepții, de fiecare dată mi-a spus că da. Și apoi îmi spunea că vrea să stea în brațe. Normal că voia, doar era obosită. O țineam în brațe.

• Agitația părinților. O altă cauză am observat că este agitația noastră. Când noi suntem mai agitați și mai nervoși, atunci devine și ea. Ce mi-aș dori eu când sunt agitată? Să mă liniștesc. Exact asta fac.  Mă opresc, trag aer, o iau în brațe. Mă calmez și eu și ea. Chiar și când mă grăbesc foarte tare.

• Lipsa atenției sau lipsa mea a fost o altă cauză importantă. Eu am un program haotic și am observat că atunci când am mai puțin timp pentru ea crizele sunt mai dese. Deci fac tot posibilul să-i acord cât mai mult timp. Și nu timp în care ea stă lângă mine și eu fac altceva, timp pe care i-l aloc ei 100%.

• Crizele care sunt aparent fără motiv. Deci în funcție de cauză, am găsit și rezolvarea. Nu toate crizele ei au avut un motiv întemeiat sau nu unul care să-mi fie mie clar. Erau doar răbufniri pentru a se elibera de emoțiile negative pe care le strânsese. Dar în loc să îi spun că nu e bine ce face, să o conving să se comporte așa cum vreau eu, am încercat să-i fiu aproape. De ce? Tocmai pentru că m-am pus de fiecare dată în locul ei și m-am întrebat: eu când sunt nervoasă și nu te înțelegi cu mine ce aș vrea de la persoana care mă iubește? Să-mi fie alături. Să știu că mă iubește așa crizată. Dacă încearcă să-mi explice că nu e bine să fiu crizată, că ăla nu e un comportament corespunzător, că ar trebui să fiu mai rațională, că orice altceva, mai rău mă enervez și mă consider și neînțeleasă. Chit că poate nici nu am dreptate. După ce mă calmez și realizez că mi-ai fost aproape în nebunia mea, sigur te voi asculta să-mi spui ce ai de spus și voi recunoaște că am greșit.

• Loviturile. Și ziceam că a și dat în mine. Da, eram disperată. Am fost la un pas de a-i da peste mână, pentru că nu mai știam ce să fac. Dar m-am gândit că aș face exact ce nu mai vreau să facă ea. Ce exemplu aș fi? Așa că i-am arătat exact ceea ce voiam de la ea. Că atunci când suntem nervoși și supărați, noi ne luăm în brațe și ne iubim, nu dăm unii în alții. Așa că am oprit-o, i-am spus că mă doare și îmi face rău și că o rog să nu facă așa, pentru că noi nu facem așa când suntem supărați, ci ne luăm în brațe și ne iubim.  Nu a funcționat din prima. Nu mai știu dacă din a doua sau a cincea. Cert este că acum când e nervoasă nu mai dă în mine, îmi cere să o iau în brațe.

Așadar, soluția mea sau cea care în cazul nostru s-a dovedit cea mai bună a fost empatia. Să mă pun în locul ei. Exact așa cum spuneam și când am scris  ”De ce îmi tratez copilul de doi ani ca pe un adult”, ceea ce mie nu mi-ar plăcea, nu-i fac în niciun caz copilului meu.

Da, mi s-a spus de nenumărate ori că de atâta luat în brațe o să am cel mai răsfățat copil și nu mă voi mai înțelege cu ea. Chiar și cu El am avut discuții pe tema asta. Culmea, cu cât am înțeles-o mai mult și cu cât am luat-o mai mult în brațe, cu atât m-am înțeles mai bine cu ea și a învățat ce e bine și ce nu.

Trebuie să existe și reguli, nu spun nu, dar și regulile au limita lor. Fiecare părinte o stabilește așa cum crede că e mai bine. Eu am renunțat la multe. Vrea să coloreze pereții, ok, are peretele ei, unde poate face asta. E colorat și frumos în felul ăla măzgălit cum e. E etapa din viața noastră când avem casa colorată. Ne va fi dor de etapa asta. O vom zugrăvi când va trece pasiunea asta, oricum am fi zugrăvit-o la un moment dat. Vrea să sară în pat, ok. De ce să nu o las? Pentru că pe mine nu mă lăsau? Prostii. Vrea să gătească și ea cu mine și așa se  împrăștie făină prin bucătărie  și apoi arătăm amândouă de parcă am fi la moară? Ok, chiar mi se pare funny. Vrea să țipe și să cânte? Ok. Printre bormașinile neobosite din bloc, țipătul ei e nimic. Aici am o mică regulă, ea a învățat-o. Nu facem gălăgie când fac nani vecinii (adică orele de liniște de bun simț) și de regulă orele alea sunt și orele ei de somn. Și știe când sunt orele alea, pentru că eu vorbesc în șoaptă. Atunci, dacă e oricine altcineva în casă care vorbește tare, ea îi atrage atenția și îi spune: ”nu vobește tale, da?”.

Sunt și reguli de care e nevoie, copiii au nevoie de limite, dar limite puse cu blândețe. Regulile cu adevărat importante mi se par cele ce țin de siguranța ei și a celor din jur. Regula ce ție nu-ți place altuia nu face. Regula bunului simț. În rest, mă gândesc înainte să spun că nu e voie. Noi prea am fost crescuți cu nu e voie aia, nici aia, nu pune mâna pe aia, nici pe cealaltă, nici aici și nici acolo, nu face aia și nici cealaltă. Consider că dragostea și libertatea (cu cap, nu fără limite) sunt principalele ingrediente pentru un copil sănătos la minte și la trup.

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂