Ce-i de făcut când căsnicia se surpă

Am stat ceva și m-am gândit dacă să scriu sau nu postarea asta. Am scris, am șters, iar am scris. Totuși, am decis că nu e niciun secret în faptul că, după ce devii mamă, după ce devenim părinți, căsnicia nu mai e la fel de roz ca înainte. Presiunea, oboseala, epuizarea chiar, tensiunea, lipsa timpului, nervii, alergătura, frustrarea… toate astea își pun amprenta asupra relației noastre. Și, la un moment dat, realizezi că nu vă mai vedeți și nu vă mai auziți, că vă cam transformați în colegi de apartament, că tot ce scotea unul pe gură tăia al naibii în sufletul celuilalt. Ajungem să vorbim limbi complet diferite, iar limbajul ăsta, al fiecăruia, devine de neînțeles și greu de acceptat de celălalt.

Și aceste lucruri se întâmplă și în relațiile în care cei doi se iubesc și își doresc să fie împreună, să-și crească copilul împreună. Și nerezolvate ele pot avea, și de multe ori au, consecințe din cele mai rele. Pentru că sunt foarte mulți factori care duc la surparea unei relații. De cele mai multe ori nu observăm schimbarea, decât când problemele se agravează, pentru că nu avem timp și nici ochi pentru asta, suntem mult prea preocupați cu grijile și problemele noastre de zi cu zi.

Și aceste lucruri se întâmplă pentru că ne sacrificăm pe noi și relația în mod repetat după ce devenim părinți, mereu alte lucruri sunt mai importante decât noi înșine și relația noastră. Dar, deși poate părea absolut firesc să ne sacrificăm pentru copil, pentru că nimic nu e mai important decât copilul pentru un părinte, este greșit și nerecomandat să facem asta. Cel puțin nu în mod repetat, nu tot timpul, pentru că nu putem exclude toate sacrificiile.

De ce este greșit să ne sacrificăm încontinuu

Pentru că nu este corect față de noi, și noi suntem oameni, avem nevoi. Pentru că sacrificiile repetate la infinit nasc o mulțime de frustrări. Și, cel mai important în opinia mea, pentru că îi dăm acest exemplu greșit copilului. Nu realizăm de multe ori că, oricât de mic ar fi copilul nostru și oricât am crede noi că nu conștientizează, el vede, simte și ia ca exemplu tot ce ceea ce fac părinții lui. Sacrificându-ne încontinuu îi spunem copilului nostru că așa este normal, așa trebuie să fie viața. Iar el nu are de unde știe contrariul, pentru că noi reprezentăm ghidul lui în viață.

Care este soluția

Oricine mi-a citit blogul până acum știe că nu mă consider vreo deținătoare de adevăruri, nici nu am pretenția că experiențele mele și soluțiile mele sunt ok pentru toată lumea. Nu, deloc. Dar îmi permit să spun că există soluții. (De cele mai multe ori există, sunt din păcate și cazuri în care chiar nu există soluții, în care vorbim despre lucruri mult prea grave și de neacceptat, dar nu despre ele vorbesc aici).

Trebuie să ne gândim și la noi, ca la doi adulți cu propriile nevoi, ca la un cuplu cu nevoi, nu e ok să sacrificăm cuplul la infinit. Și asta pentru că, dincolo de orice, am convingerea că pentru un copil să aibă părinții împreună și să-i vadă fericiți este unul dintre cele mai importante lucruri, dacă nu cumva cel mai important. Tensiunile dintre părinți (chiar dacă aceștia nu se ceartă în fața copilului) sunt resimțite de copii și le dă un sentiment de nesiguranță și chiar anxietate. Mă repet deci. Dacă nu acordăm importanța cuvenită relației noastre pentru noi și pentru nevoile noastre, să o facem pentru copil. Așa cum facem și toate celelalte lucruri pentru el.

Ce înseamnă să acordăm atenția cuvenită relației

Eu am ajuns la concluzia că o căsnicie (relație) trebuie clădită încontinuu dacă nu vrem să se surpe. Sunt prea mulți factori care contribuie la surparea ei. Foarte mulți în lumea nebună în care trăim, nici nu are rost să-i înșir, noi toți îi simțim, viața nu-i ușoară și nici roz.  Practic e aproape inevitabil ca o căsnicie să nu se surpe dacă noi nu contribuim cu nimic la clădirea ei. Șansele să reizste, așa, de una singură și fără susținere, sunt foarte mici, cred eu. Relația cu persoana iubită trebuie și ea consolidată, așa cum și relația cu copilul trebuie consolidată în mod constant. Oamenii iubiți nu vor ști că-s iubiți dacă nu le arătăm asta. Nu se vor simți iubiți doar pentru că le-am arătat asta acum 2 ani, sau acum un an. Între timp multe lucruri s-au întâmplat și ajungem să ne întrebăm dacă mai suntem sau nu iubiți, pentru că nu mai vedem asta, nu mai simțim asta.

Iar iubirea o arătăm, de cele mai multe ori, cu gesturi mici. Cu un zâmbet, cu o îmbrățișare, cu faptul că iertăm greșeli, cu recunoștință. Până și banalul pupic de noapte, de bună și de pa, face diferența. Pupatul ăsta banal e ca o iertare, ca o (re)apropiere, ca o dovadă a faptului că suntem împreună dincolo de orice.

Și, pe lângă iubire, eu spun că e obligatoriu să existe respect. Eu nu cred că o căsnicie poate rezista fără respect reciproc. Iar să ne respectăm partenerul înseamnă să-l respectăm chiar și atunci când nu suntem 100% de acord cu el, să ne respectăm reciproc și când greșim.  Și să fim buni. Răutatea, în orice formă ar fi ea, ne face foarte mult rău. Nouă înșine și cuplului.

Poate el, bărbatul și tatăl copilului, nu este perfect, nu face lucrurile așa cum credem noi că ar fi bine, poate are defectele lui. Dar pe multe dintre aceste defecte le știm de cele mai multe ori dinainte să fi decis să facem un copil împreună, deci le-am acceptat. Pentru că… dragoste.

Nici noi nu suntem perfecte. Eu personal, la o analiză mai atentă îmi dau seama că sunt cicălitoare, câteodată chiar urâcioasă, sunt impulsivă, de multe ori îmi ies pe gură cuvinte pe care le regret.

Sunt lucruri care se pot schimba la ei și la noi, dar și lucruri care nu se vor schimba niciodată. Eu cred că este foarte important să nu ne îndepărtăm unul de altul prea tare pentru că, îndepărtându-ne, aceste mici nemulțumiri pot ajunge obstacole de netrecut. Pentru că intrăm de multe ori într-un cerc vicios. Ajungem să facem reproșuri iar persoana cealaltă ajunge să se îndepărteze și mai tare, să se retragă și mai mult. Reproșurile devin și mai aspre, îndepărtarea și intratul în carapace și mai puternice. Și tot așa până când ajungem să nu ne mai regăsim deloc.

Ca să evităm asta eu cred că este nevoie să nu uităm niciodată de ce am ales ca omul de lângă noi să ne fie tatăl copiilor. Să alocăm timp și cuplului, nu doar copilului, deși timpul cu copilul este extrem de important. Susțin cu tărie că, măcar din când în când, să facem tot posbilul pentru măcar câteva ore în doi. Ore în care să ne putem auzi și vedea ochi în ochi, fără țipete de copil, fără alergătură, fără nebunie. Un weekend ar fi perfect. E foarte greu, știu, mai ales când nu ai bonă, bunici, nu prea vezi alternativa. Dar trebuie. Trebuie ca, din când în când, să mai consolidăm relația noastră, să mai punem câte o cărămidă pe unde s-a surpat, să mai bandajăm răni care s-au produs în timp.

Știu, ne este greu să lăsăm copilul un weekend la prieteni, la bunici, la mătuși, sau oriunde om putea. Dar facem asta și pentru binele lui. Pentru că una dintre principalele condiții ca un copil să fie fericit, e să aibă părinți fericiți. Iar fericirea noastră, oricât de buni părinți am fi noi, înseamnă și fericirea în cuplu, nu doar în relația părinte-copil.

Spun deci că, pentru a crește un copil sănătos mintal și fericit, trebuie să fim noi fericiți, să ne simțim noi iubiți, înțeleși. Noi, cuplul pe care noi îl formăm, este exemplul de viață pentru copilul nostru, va fi reperul lui la maturitate.

Să nu uităm că gesturile mici fac lucruri mari, să alegem să facem bine cu ele și nu rău. Pentru că anumite gesturi mici pot face și foarte mult rău, așa cum anumite gesturi mici pot face și mult bine. Depinde de noi. Să fim buni cu omul de lângă noi și să ne amintim mereu că nu suntem inamici, suntem aliați, cu gândul ăsta am pornit la drum, să nu ne rătăcim pe alte cărări…

 

Vă invit să citiți și: Cuvântul magic care face o căsnicie fericită

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook