Da, copile, plângi. Și eu plâng…

De prea multe ori am auzit expresii de genul ”Nu mai plânge, uite ce urât/ă ești!” sau ”Vaaai, plângi? Ești fată/băiat mare, e rușine să plângi, râd copiii de tine”.

Nu-mi dau seama exact de ce, cum și când plânsul a devenit o chestie atât de rușinoasă și de ce faptul că plângi este dovada supremă de slăbiciune. Ba mai mult, despre o persoană care plânge mai des și pe care o caracterizăm drept plângăcioasă avem tendința să spunem că are ceva probleme și poate ar trebui să caute ajutor. Ca să nu mai zic că nu văd de ce plânsul are vreo legătură cu vârsta. Nu, nu are.

Eu sunt Alina, am 33 de ani și plâng. De multe ori. Câteodată, când simt că nu mai pot, plâng până la epuizare. Plâng tot ce am pe suflet, plâng tot ce m-a înfuriat, plâng tot ce mă apasă. Da, plâng. Plâng și de fericire, aproape la fel de des.

Și pentru că sunt o plângăcioasă nu mă simt deloc o femeie slabă, nici faptul în sine că plâng nu are vreo legătură cu eventuale probleme în încăperea de la mansardă. Ba aș îndrăzni să spun că, de-a lungul timpului, faptul că plâng și îmi permit să fac asta fără rețineri m-a întărit în momente extrem de dificile, m-a ajutat să merg mai departe.

Și atunci vin și întreb: de ce unui copil să-i spui ”nu plânge!”?

Ba da, dacă simte să plângă, să plângă. Să se descarce de tot ce-l apasă, de tot ce-l înfurie, să-și elibereze emoțiile, frustrările, neputința. Rolul meu de mamă este să-i fiu aproape când face asta.

Da, știu prea bine, câteodată copiii plâng din cele mai stupide motive. Într-o zi, Sophie a plâns în hohote, de parcă s-ar fi sfârșit pământul în clipa aia, pentru că m-am dus să o iau de la grădiniță și eu aveam părul desfăcut, în timp ce ea îl avea prins. Dar plâns, de ți se rupea inima când te uitai la ea. De parcă părul meu desfăcut o împiedica să mai respire. Nu, nu i-am zis – nu mai plânge așa, e o prostie, n-ai de ce să plângi. Am luat-o în brațe, am mângâiat-o, i-am spus că îmi pare rău că este supărată. Am lăsat-o să-și verse năduful la mine în brațe, până s-a liniștit.

Am plecat imediat de la grădi, iar pe drum mi-a povestit și de ce era cu adevărat supărată. O colegă i-a băgat o jucărie în chiloți și i-a fost foarte rușine și s-a supărat foarte tare.  Credeți că mi-ar mai fi spus asta cu aceeași ușurință dacă în timp ce plângea o repezeam sau îi spuneam să nu mai plângă, că motivul pentru care plânge este o mare prostie? Eu cred că nu. Sau poate că da, dar cu siguranță șansele erau mult, mult mai mici.

Am mai scris asta, soluția mea salvatoare este să mă gândesc eu ce mi-aș dori. Dacă eu aș plânge și soțul meu mi-ar spune ”încetează, e o prostie!” singurul lucru pe care l-aș percepe în momentul ăla este că nu mă înțelege, nu mă pot baza pe el, deși este singurul pe care ar trebui să mă pot baza. Practic, m-ar răni. Ce mi-aș dori? Să mă lase să plâng,  să mă ia în brațe, să-mi fie alături. Aasta m-ar ajuta să mă calmez, să mă eliberez de nervi, de furie, de frustrări, de neputință, poate de oboseală. Asta m-ar ajuta să mă simt mai bine, înțeleasă, iubită.

Plânsul este firesc. Atât de firesc. Da, unii dintre noi plâng mai mult, alții mai puțin. Plânsul în sine nu este dovadă de slăbiciune și semn că avem probleme.

Ba dimpotrivă, recent am citit un studiu făcut de neurologi și psihiatrii, ale cărui concluzii sunt că oameni care plâng mult sunt mai sănătoși. Prin plâns ei eliberează furia, se confruntă cu propriile emoții. Faptul că plâng nu înseamnă că nu pot face față vieții, ci înseamnă că au puterea de a da piept cu tot ce viața le oferă, confruntă problemele, nu fug de ele. Plânsul nu înseamnă vulnerabilitate, este nevoie de curaj să-ți dezvălui această latură umană și să nu-ți pese ce cred ceilalți despre ea. Să ai curajul să plângi înseamnă că ai reușit să treci dincolo de toate preconcepțiile societății și ai reușit să realizezi că emoțiile sunt cele care te fac uman. Eliberarea emoțiilor prin plâns este, așadar, benefică. Oamenii care plâng mult sunt, așa cum ziceam, mai sănătoși. Sunt și mai empatici și au mai multă putere de a-i ajuta și pe alții.

Plânsul nu este o rușine, nu e semn de slăbiciune. Copilul meu poate să plângă, eu sunt acolo să-i ofer sprijinul și umărul pentru a plânge pe el. Chiar îmi doresc să-și verse amarul pe umărul meu. Și acum că are 3 ani, dar să știe că o poate face și peste 30 de ani, când va simți nevoia. Da, copile, plângi. Și eu plâng…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook