De ce nu ne ascultă copiii

În ultima vreme aproape că mă scotea din minți faptul că îi spuneam copilei de trei ori același lucru și parcă vorbeam singură. Primul impuls a fost de fiecare dată să ridic tonul. Asta în ciuda faptului că urăsc să ridic tonul la ea. Apoi, într-o zi, m-am trezit că și ea ridică tonul la mine. Și avea dreptate. Greșeala era, ca de obicei, la mine.

Unde greșim noi

Mereu, dar absolut mereu, am zis că, atunci când copilul face o chestie care nu-mi convine, mă analizez mai întâi pe mine. Pe mine și pe ta-su, desigur. De la noi, fie că ne place sau nu, pornesc majoritattea obiceurilor care nu ne plac. Fie că noi suntem conștienți de ele, fie că nu realizăm.

Deși am mai spus asta de o sută de ori și mă cam repet ca o moară stricată, voi mai spune încă o dată un lucru în care eu cred cu tărie. Cea mai eficientă metodă de a ne educa copiii este puterea exemplului. Și, dincolo de asta, un alt lucru pe care l-am descoperit de când sunt mamă, e că între mine și copilul există cu adevărat o legătură specială. Copilul meu mă simte. Știu asta de când era micuță, abia văzuse lumina zilei și, când eu eram mai nervoasă și mai agitată și ea era fix la fel. Da, cred că copiii noștri au un simț special. Ăla prin care știu ce simt și gândesc părinții lor, chiar dacă părinților pe gură le iese altceva decât ceea ce vede și simte copilul.

Dacă de exemplu pe noi ne sperie ceva, degeaba îi spunem copilului că e ok, să nu-i fie teamă, copilului inevitabil îi va fi teamă. Dacă copilului îi spune ceva urât un coleg la grădiniță, de exemplu că e prost, sau urât, atât timp cât noi vom fi afectați de asta, orice i-am spune copilului, va fi și el afectat. De două ori. O dată când aude de la coleg/prieten lucrul care-l supără și încă o dată când realizează vulnerabilitatea și teama părintelui.

(Ca o paranteză- soluția în cazul ăsta ar fi ca noi să nu facem în sinea noastră o tragedie din faptul că alt copil l-a făcut prost pe copilul nostru. Noi știm în primul rând că nu e așa. Deci nu ar trebui să ne afecteze, ci să avem puterea să privim detașat și să-i spunem copilului cu toată convingerea că nu este așa, a fost doar o remarcă răutăcioasă a copilului, nu are de ce să asculte asta și nici de ce să bage în seamă. Nu e ușor să facem asta, dar eu mă străduiesc al naibii. Tocmai pentru că nu mai vreau să-i transmit copilului sentimente care nu-i aparțin. Nu e prost  (urât… completați voi) și eu știu asta. Nu am de ce să-i insuflu teama mea, (aia de a nu deveni cumva complexat copilul), ci doar să-i transmit faptul că el nu este prost (urât… etc) și amândoi știm asta.)

Ca să revin la greșeala noastră, am realizat la un moment dat, că atunci când trebuie să-i spun de două-trei ori un lucru Sophiei pentru că nu mă ascultă, ea face exact ce vede la noi. E preocupată. De ceva, de orice. Așa cum suntem și noi. De nu știu ce treabă urgentă avem, de nu știu ce conversație importantă, de nu știu ce mail de trimis, de răspuns cuiva, din cauza telefonului etc. Și ea zice odată ce are de zis. Și noi zicem ”aham”, ”îhâm”, ”da”, dar de fapt suntem prinși în activitatea noastră și nu suntem 100% atenți la ea în momentul ăla. Și ea simte, normal. Și mai zice încă o dată.

Da, nu-s un părinte perfect, sunt momente în care sunt prinsă în ceva și copilul îmi zice de două- trei ori un lucru. Asta pentru că, deși îi răspund, copilul realizează că nu-s 100% atentă. Și pentru că eu încep să ridic tonul atunci când ea nu ascultă, asta face și ea.

Deci, în opinia mea, răspunsul la întrebarea – de ce nu mă ascultă copilul când vorbesc cu el?- este fix ăsta (de care nu sunt mândră deloc)- că se întâmplă de multe ori ca nici eu să nu ascult.

Ce fac acum

Am realizat unde greșesc, dar nu-i așa simplu de îndreptat greșeala asta. Pentru că, vreau nu vreau, sunt lucruri urgente de făcut.

Totuși, am schimbat ceva. Aleg cu mare atenție momentele în care chiar este cu adevărat important să nu renunț la activitatea mea din acel moment. De cele mai multe ori (sinceră cu mine fiind) pot amâna cu două-trei minute activitatea respectivă, răspund copilului și apoi o reiau. Dar ca ea să știe că sunt atentă, chiar sunt atentă 100%. Mă uit la ea, o ascult, chiar repet ce mi-a spus, nu-s cu capul în altă parte în acele 2 minute. Apoi îmi reiau activitatea.

Când chiar nu pot face asta, nu-i mai răspund absentă, îi spun uitându-mă atent la ea că nu pot vorbi fix în acel moment, vorbim peste câteva minute. Și peste câteva minute chiar vorbesc cu ea.

Oricum ar fi, îi acord atenția mea. Căci despre asta este vorba. Copiii noștri au nevoie de atenția noastră. E unul dintre cele mai importante și mai valoroase lucruri pe care le cer de la noi, atenție.

Și ca să închei: ce le dăm cu adevărat copiilor noștri asta ne vor da și ei nouă. Mai jos un video fix despre asta. Urmăriți-l, nu durează prea mult.

foto:finest.sg

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *