Toaleta noastră cea de toate zilele

Nu credeam să scriu public despre subiectul ăsta. Dar pur și simplu nu mă mai pot abține din simplul motiv că sunt tare curioasă dacă doar la noi se întâmplă așa.

Nu știu alte mame cum sunt sau cum reușesc ele să-și gestioneze timpul, ori mai bine zis lipsa lui, dar eu una nu m-am descurcat prea bine la capitolul ăsta. Nici când era Sophie mai micuță și nici acum. Așa că, mărturisesc sincer că au fost multe, multe zile (și încă mai sunt) când am amânat să merg la toaletă. S-a trezit copilul, hai să-l îmbrac, să-i dau să mănânce, apoi să strâng masa, apoi pentru că are nevoie ”urgentă” de mine, apoi pentru că și bărbatul are nevoie de lista de cumpărături etc. etc. La un moment dat, când simt că parcă mă doare burta, realizez că nu am ajuns la baie și ar fi cazul să o fac totuși. Într-un final, când ajung, sunt clar pe fugă. Și, de multe ori, in alea cateva clipe nu-s nici singură, ci, după maxim un minut, am și asistență.

Asta nu mi se întâmplă zilnic, e adevărat, dar destul de des ajung să amân momentul pentru că am lucruri importante de făcut. Bine, rău, așa se întâmplă la mine și aici am convingerea că nu sunt chiar singura căreia i se întâmplă. Știu sigur că mai sunt mame veșnic pe fugă și mereu cu asistență.

Dar, la bărbat și la copilă lucrurile stau complet diferit. Un lucru au în comun, clar seamănă leit, doar sunt tată și fiică. Când ți-e lumea mai dragă -de cele mai multe ori când pun masa- îi lovește brusc.

De multe ori m-am întrebat dacă nu cumva Sophie și-a făcut o rutină din asta. Se întâmplă așa:
Stau, îi așez mâncarea în farfurie, frumos, să fie la vedere doar ce îi place mai mult, eventual cu ceva decor, să fie mai apetisant. Răspund de cinci ori la ”de ce-uri” și la întrebări despre mâncare și despre cât de sănătoasă este. Când în sfârșit mă felicit că am reușit să-i explic că și mâncarea verde (să zicem, e doar un exemplu) e gustoasă, ia două-trei guri și o aud -”mami, fac pișu. Acum, fac pe mine”.  Pfoai! Știu clar că atunci când mă întorc iau totul de la capăt…

Sau mai este momentul când trebuie să plecăm din casă. Iar acum, iarna, e și mai distractiv. Ia și pune ghetele- nu pe astea, pe alea mov-, geaca, fularul- nu pe ăsta, pe ăla cu Elsa-, căciulă, manuși și la final aud- ”mami, fac pișu. Acum, fac pe mine”. Asta în ciuda faptului că o întrebasem cu fix 5 minute înainte dacă are nevoie. Dă-i, descalță, dezbracă, ia-o de la capăt.

Și nah, e copil, ce să-i spui. Dacă face, face.

Dar bărbatul… Aici e oful meu cel mai mare. Și pe el îl pocnește fix ca pe fie-sa, când ai mai multă nevoie de el, când e rândul lui să spele vasele sau să dea cu aspiratorul, când tocmai ce am pus masa și tot așa. Unde mai pui că-l uită sfântul acolo. Domnule, zici că se lipește porțelanu’ ăla de la budă de el. Câteodată mă întreb dacă nu cumva vede câte-un episod din Game of Thrones, termină o repriză de Clash Royale sau își caută prietenii din școala generală, cărora le-a uitat numele de familie, pe Facebook.

Da… sigur… știu. Nevoile sunt nevoi. N-ai ce-i face. Dar câteodată mă omoară sincronizarea. Parcă e un complot împotriva nervilor mei, menit să-mi testeze răbdarea și limitele. Și-s tare curioasă. Numai la mine se întâmplă așa?

One thought on “Toaleta noastră cea de toate zilele

  • 13 decembrie 2016 at 16:00
    Permalink

    Cred ca acest articol a spus totul. Identic se intampla la mine. Doar ca eu am un baiat si face identic, mai ales la masa. Ma gandeam ca poate ai si o solutie ceva ca eu nu am reusit decat RABDAREA sa o aplic…..Minunat articol.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook