Se poate crește un copil fără pedepse și amenințări?

Aud destul de frecvent, mai ales în ultima vreme, că toate principiile astea de parenting ne îndobitocesc de-a dreptul și că vom crește niște copii iresponsabili, care nu știu ce-i respectul, care nu se vor putea descurca singuri odată scăpați de lângă fusta mamei.

Știu și că foarte multă lume consideră o mare prostie treaba asta cu uitatul înapoi, în propria copilărie, pentru a vedea de ce ne comportăm într-un anume fel cu copiii noștri. Însă eu o fac, mă uit înapoi. De fiecare dată când nu mi se pare bine ceea ce fac, mă uit în prezent, mă analizez și apoi mă uit înapoi să văd de ce. Și de fiecare dată, fără excepție, găsesc rădăcina pornirilor mele. De multe ori trebuie să sap foarte mult, câteodată mi-e simplu și la îndemână să găsesc motivul pentru care fac anumite lucruri.

Eu am convigerea că toți vrem să fim părinți buni pentru copiii noștri. Nu cred că ne dorim să țipăm la ei, să-i pedepsim, să-i amenințăm. Cred că facem asta atunci când nu mai știm altă cale care să funcționeze. Nu vrem să ajungă niște iresponsabili, niște copii lipsiți de respect, dependenți. Cu toții vrem să creștem oameni buni.

Dar cred că mai înainte de orice altceva trebuie să realizăm că ar fi bine să creștem niște oameni buni pentru ei nu pentru noi. Să ne gândim la aceea educație care să le facă lor bine, care să-i ajute pe ei acum și în viitor. Ăsta este țelul suprem, nici într-un caz să facem orice este nevoie pentru a-i pune la punct acum, pentru a le arăta noi lor cine deține de fapt controlul, cine-i șeful.

Și, așa cum spuneam, m-am uitat înapoi în copilăria mea ca să-mi amintesc cum au funcționat la mine amenințările și pedepsele. Am avut parte de ele, și nu de puține ori. Și știți ce am realizat? Că de fapt nu au funcționat. Amenințările și pedepsele m-au înfuriat, m-au întristat, m-au îndepărtat de cei dragi, m-au făcut să mă simt neînțeleasă, singură. Da, poate pe moment nu am mai făcut lucrul acela din cauza căruia am fost certată, amenințată sau pedepsită. Dar nu pentru că am înțeles că nu e bine, nici pentru că am avut încredere în ce-mi spuneau ai mei (de unde încredere când mă amenințiți și mă pedepsești?), ci doar pentru că mi-era frică.

”Domnule, dar copilul trebuie să știe și de frică!” – Am auzit asta de atât de multe ori. Și mi se pare atât de greșită. Frica nu educă, nu crește stima de sine, nu ajută un copil să se dezvolte, nu oferă încredere, nu oferă autonomie și independență copilului. Frica în schimb îl îndepărtează pe copil de părintele lui, îi omoară încrederea, îi scade stima de sine – pentru că se simte prea mic și prea neputincios- , îi inhibă dezvoltarea emoțională, îi inhibă creativitatea. Frica îl va determina să ne ascundă lucruri, să se ferească, să se însingureze. Frica îl va determina pe copil să facă lucruri cu mult mai rele și mai greșite decât acel lucru care a dus la amenințări și/sau pedepse. Eu nu vreau să fiu ascultată de frică, eu vreau să mă fac înțeleasă. Eu vreau să știe copilul că greșelile nu-i vor fi pedepsite, îi vor fi înțelese și le vom repara împreună.

Și totuși! Se poate crește un copil fără pedepse și amenințări?

Sunt momente, alea care ne fac să țipăm și să amenințăm deși nu vrem, în care parcă degeaba vorbim. Tu îi spui că nu e bine să facă un lucru și el parcă mai tare vrea să facă lucrul ăla. Și-i mai spui încă o dată nu, el și mai tare face.  Și tu te enervezi, începi să țipi, să amenințiți, să pedepsești. Asta e reacția cea mai la îndemână pentru noi, pentru că noi așa am fost crescuți. Dar omitem un lucru extrem de important, esențial cred eu. Să ne oprim o clipă, să tragem aer în piept și să-l întrebăm pe copil de ce face acel lucru. Este esențial să înțelegem de ce un copil face un lucru pentru a putea rezolva problema. Amenințându-l și pedespindu-l nu rezolvăm problema, ci doar o încuiem pentru o perioadă. Dar ea scapă de acolo, copilul va face din nou acel lucru și foarte probabil se va și feri de noi, ne va minți.

O să folosesc un exemplu care nu-mi aparține, dar pe care l-am apreciat foarte mult. Și asta pentru că de multe ori mi se spune ”ei, ție ți-e ușor să vorbești, ai un sigur copil, dar ce te faci când sunt doi sau mai mulți?”.

Copilul mai mare își împinge/lovește fratele mai micuț. Primul impuls al părintelui este acela de țipa la copilul mai mare. Dacă nu încetează îl amenință și chiar îl și pedepsește. Ba nu omit deloc posibilitatea de a-l și lovi, pentru că, din păcate se întâmplă. În schimb, nu-l întreabă pe copilul mai mare de ce face asta. Dacă l-ar întreba ar afla și care este problema.

-De ce îți lovești fratele?
-Pentru că mereu îmi ia jucăriile.

Normal, fratele mai mic e probabil bebeluș  și nu înțelege că jucăriile fratelui mai mare sunt importante pentru el, micuțul e doar curios. Dar noi acum știm care este problema și de ce copilul mai mare l-a împins pe cel mai mic. Și dacă avem o problemă găsim și o rezolvare. Îi explicăm că bebeluș fiind nu înțelege cât de importante sunt jucăriile, nici nu știe că nu-s ale lui, e doar curios și vrea și el să vadă ce sunt și ce fac. Și dacă el vrea o jucărie anume să fie bun să-i dea și frățiorului mai mic alta pe care și-o dorește.

Episodul ăsta se poate repeta desigur, copiii nu vor înțelege probabil din prima, dar cu siguranță cu pedepse nu rezolvăm problema, doar naștem sentimente negative între cei doi copii.

Câteodată copiii fac lucruri nu tocmai frumoase fără să aibă o explicație pentru ele. Poate pentru că au nevoie de atenție sau poate că sunt obosiți. Sau pentru că-s furioși fără ca nici ei să-și dea seama de ce. Oricum ar fi țipetele și amenințările noastre nu-i vor ajuta cu nimic, ba dimpotrivă.

În plus, e normal să mai facă și greșeli, e omenește. Nu are rost și nu e sănătos nici pentru ei, dar nici pentru noi să ne enervăm la fiecare greșeală pe care o fac. Au spart ceva, au vărsat mâncare pe jos, asta e, se mai întâmplă și accidente. Și nouă, și lor. Ce ar fi dacă pe noi ne-ar pedepsi cineva ori de câte ori greșim?

Deci oricum am da-o și ce motiv am avea, eu una nu cred că rezolvăm ceva nici cu țipete, nici cu amenințări, nici cu pedepse.

Exemplul de mai sus, cu cei doi frați, l-a dat dr. Laura Markham anul trecut când a venit pe plaiurile mioritice și a explicat cu multă răbdare și pe înțelesul tuturor cum putem rezolva problemele cu care ne confruntăm în creșterea copiilor noștri.

Laura Markham  e doctor în psihologie și are o vastă experiență clinică. Este o persoană blândă și înțeleaptă, autor și fondator al ahaparenting.com, site la care sunt abonați peste 100.000 de oameni. Anul acesta ea va fi la București pe 13 mai. V-am mai spus și mai spun, abia aștept conferința. Mai multe detalii despre eveniment puteți găsi aici – http://e-parenting.ro/dr-laura-markham-la-bucuresti/

laura markham
Despre cum să ne umplem rezervorul de răbdare, când simțim că nu mai putem, am scris aici –  Ce-i de făcut când nu te mai înțelegi cu copilul

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!  :)

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Facebook