vineri, aprilie 19, 2024
Frici de mămici
Părințeală

Când mi-am lăsat copilul să mă crească

Alina Serea 2 Comments

De prea multe ori, noi, părinții, încercăm să ne schimbăm copiii. Să fie mai ascultători, mai supuși, mai cuminți, mai harnici, mai… adăugați voi. Să nu plângă, să nu țipe, să mănânce fix când vrem noi, fix ce vrem noi, să le placă ce credem noi că ar fi bine să le placă. Să fie deci așa cum vrem noi, crezând că așa le va fi mai bine. Dar ce-ar fi să ne schimbăm noi pentru a fi mai bine pentru toată lumea?

Eu am ajuns la concluzia că viața noastră de părinți, dar mai ales viața lor de copii, ar fi mai simplă și mai frumoasă dacă ne-am lăsa copiii să ne schimbe pe noi, în loc să încercăm să-i schimbăm noi pe ei.

Am realizat că lucrurile merg infinit mai bine de când am început să-mi las copilul să mă crească pe mine. De când am încetat să mă gândesc ce nu face copilul bine și am început să repar ce greșesc eu. Nu, copiii noștri nu au bube dacă nu le facem noi. Dar noi avem. Și bubele noastre sunt cele pe care trebuie să le tratăm.

Pe copil nu trebuie să-l reparăm, ci doar să-l iubim, să-l înțelegem, să-i fim aproape oricând și oricum, să-i dăm aripi.

Copiii nu fac lucruri care nu ne plac nouă pentru că-s răi. Copiii fac lucruri rele pentru că suferă. Pentru că au emoții pe care nu știu să le gestioneze. Un copil nu plânge ca să ne scoată pe noi din minți, plânge pentru că e ceva ce-l doare. Doar că nu știe să ne spună altfel.

Niciun copil nu e șantajist așa cum tot aud, noi am greșit arătându-i că poate obține lucruri numai dacă plânge, țipă, se tăvălește pe jos, etc.

Da, eu sunt convinsă că un copil este bunătate pură. Și de-asta am decis să-mi las copilul să mă crească pe mine. Și fac asta învățând și străduindu-mă zi de zi să fiu mai bună, mai calmă, mai linișită, mai atentă la nevoile lui, mai empatică.

De când am copil am săpat mai adânc ca niciodată să găsesc ce-i defect la mine și sunt mai conștientă ce trebuie să repar. Pentru că dragostea mea pentru copil m-a făcut să văd unde greșesc. Iar greșelile pe care le-am făcut față omulețul ăsta mic cu suflet mare m-au durut atât de tare încât am învățat zi de zi să nu le mai repet.

Eu simt că avem nevoie să mai creștem și noi. Cred că devenind părinți mai buni, devenim oameni mai buni, creștem copii mai buni, viața noastră poate fi mai bună.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine!  🙂

Poate ți-ar plăcea să citești și:

2 comentarii la „Când mi-am lăsat copilul să mă crească”

  • Si cum mai exact sa fac toate astea,ca eu simt ca innebunesc cat de curand uneori, are mandra mai nou niste episoade de nu stiu cum sa le gestionez,cu plans din orice,trantit pe jos,tipat si aruncat lucruri,impins pe verisorul mai mic,cand stam prea mult intr-un loc la cineva se plictiseste imediat si zice Hai plecam, asta seara de exemplu a inceput a plange cand am ajuns acasa,dar plans din acela cu suspine de era toata rosie la fata si uneori nici nu stiu cum sa reactionez eu,daca vreau sa o iau in brate doar ce o ating si se fereste si tipa mai tare,daca nu ii vorbesc deloc plange in continuare,simt ca esuez ca mama in momente din astea,ca poate ea vrea sa imi transmita ceva si eu nu reusesc sa imi dau seama ce, astept sa mai creasca putin sa poata vorbi mai bine sa imi spuna cand o deranjeaza ceva, ca acum pur si simplu uneori nu stiu cum sa gestionez situatia in unele momente si cand aud de la persoanele apropiate din jur ca vai ce rea e Erika,parca ajung sa greu si eu asta,desi stiu ca nu e rea,doar excesiv de rasfatata.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *