Prea ne temem să ne lăsăm fetițele să fie (prea) fetițe

Prima și prima dată am observat această teamă la mine. Să nu fie prea roz, dar nici prea sclipicioasă. Ba chiar, atunci când era foarte micuță, îmi rugam prietenii să nu-i aducă lucruri roz, cu paiete sau mai știu eu cu ce chestii glamuroase.

Când îi cumpăram eu hainele sau jucăriile îi luam din toate culorile, și verzi și albastre, mai degrabă verzi și albastre, numai roz sau mov să nu fie. Nu-i luam prințese și nici ponei, îi luam mai degrabă lego și cărți de colorat, trenulețe și alte asemenea.

Și mi-am ferit copila să nu cumva să fie prea pink, prea glamour, prea girlish. Dar am putut face asta doar până la o vârstă. Până pe la 3 ani și un pic, când personalitatea ei puternică a început să-și spună cuvântul. Când a început să-și aleagă ea hainele cu care se îmbracă și jucăriile cu care se joacă. Când, în ciuda oricărui efort depus de mine și de bărbat, că și el era antirozosclipicioglamuorsenie, a ales fix Barbie, fix roz și mov, tot ce era sclipicios și prințesos.  Îi sclipeau ochii la paiete și la absolut tot ce era strălucitor. Dacă se putea să fie totul roz și totul mov cu extrasclipici și megapaiete, era perfect. Apoi a început să-mi poarte pantofii și sandalele cu toc, să-mi ia ojele și rujurile.

Inițial m-am cam panicat, nu era deloc ceea ce îmi doream. Dar, pe de altă parte, mi se părea absurd să-i impun eu ce să-i placă și ce să nu-i placă. Mi se pare inacceptabil să o oblig să se îmbrace cu ce vreau eu și să se joace cu cred eu că e mai bine. Adică unde ar mai fi fost libertatea de care încerc să țin cu dinții și unde mai era dragostea necondiționată dacă nu acceptam că ea iubește altceva decât mine.

Am avut o perioadă în care i-am tot arătat alternative la tot ce își dorea ea. A fost un soi de luptă cu mine însămi mai degrabă. Asta până când m-am oprit un pic din nebunia asta și mi-am pus întrebarea pe care trebuia să mi-o pun încă de la început: De ce mi-e teamă? Care este de fapt riscul?

Și, culmea, nu am avut un răspuns clar. L-am întrebat și pe bărbat. Răspunsul nostru cel mai sincer a fost – nu vrem să ajungă o piți. Vrem să fie o fie o femeie puternică, inteligentă, care să pună preț pe capacitățile ei intelectuale. Să pună mai degrabă accent pe frumusețea interioară decât pe cea exterioară.

Să își dorească să fie mai degrabă deșteaptă decât frumoasă, cam asta ne-am zis de fapt. Dar ce să vezi, ea chiar e frumoasă. Și nu trebuie să facă nimic pentru asta. Și-i merge și mintea și este foarte curioasă și mereu dornică să învețe lucruri noi. La 4 ani este de-a dreptul frustrată că nu știe să citească și să scrie decât câteva cuvinte: Sophie, mami, tati, Alina, Bogdan, Ioana. Ea își dorește să citească, ea își dorește să compună povești, să deseneze tot mai mult și mai bine, alege cărțile nu doar după desenele din ele, ci după cât de mult îi pun capul la contribuție. Ocolește deja de ceva vreme cărțile simple de colorat, care nu au și alte activități.

Așadar, faptul că îi sclipesc ochii la rochițe glamuroase, la paiete și la perle, la pantofi cu toc și la trusele mele de machiaj, faptul că vrea unghii făcute și se uită în oglindă de cinșpe ori când are o fustiță nouă, nu înseamnă că pune preț doar pe lucrurile astea.

M-am luat pe mine însămi la scormonit, să văd de unde teama asta de a fi mult prea fetiță, mult prea preocupată de chestiile girlish. Și mi-am dat seama că noi avem aceste preconcepții potrivit cărora o femeie care super cochetă, mai mereu aranjată ca scoasă din cutie e musai să fie săracă cu duhul, asta ca să mă exprim frumos. Dacă e să fim sinceri cu noi înșine, atunci când vedem o astfel de femeie, avem acest prim gând care ne spune că sigur e măcar un pic prostuță.

Ei bine, știm cu toții că asta e o mare prostie și nu putem deloc generaliza. Eu am în jurul meu  femei puternice, super cochete, mereu ca scoase din cutie, destul de aproape de 90-60-90 (în mod natural sau un pic ajustat), unele dintre ele peste 1,70 și da, unele și blonde, care sunt al dracului de deștepte. Le merge mintea brici și arată într-un mare fel. Faptul că poartă paiete și perle, tocuri, machiaj și coafură impecabile nu le ia câtuși de puțin din putere și nici din inteligență.

Așa am realizat că eu însămi sunt cel mai probabil victima propriilor preconcepții. Și nu-i nimic în regulă în faptul că fii-mea vrea sclipicioșenii, chestii roz și mov, că îmi ia pantofii cu toc și e fascinată de tot ce e în trusa mea de machiaj. Dacă stau bine și mă gândesc și eu am avut oarecum această etapă, la un moment dat în copilărie. Nu chiar așa ca fii-mea, dar pe acolo. Îi luam pantofii mătușei mele, mă îmbrăcam cu hainele maică-mii, cum îi prindeam trusa de farduri era vai și-amar. Și apoi am avut etapa în care am fost super băiețoasă, pe la vreo 11-12 ani. Și-am trecut prin tot soiul de etape.

Ăsta a fost momentul când am decis să-mi las copila să fie cât de fetiță vrea ea. Să o las să-și aleagă ținutele pe cât de roz și de scilipicioase își dorește. Și, culmea, după ce am făcut asta, am avut surpriza să constat că stilul ei încet-încet evoluează. E mult mai atentă, alege cu mai multă grijă. Și sunt convinsă că va evolua.

Așadar, cred că pot să mă relaxez, cu tot rozul și sclipiciul pe care și le dorește, cu  toate kitschoșeniile pe care le vrea. Tot ce trebuie să fac eu este să am încredere în ea și să am grijă ce exemplu dau. Atât!

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂