Mâncatul ca recompensă e, de fapt, o aspră pedeapsă

De câte ori am câte o zi proastă (și am, pentru că dacă n-am destul de des îmi fac eu), mă gândesc că asta e, într-o astfel de zi merit și eu să mănânc o ciocolată, un fast-food, o ditamai farfuria de paste ori… you name it. În principiu cam orice mi-aș interzice într-o zi bună, în care mă gândesc la sănătatea mea.

Mâncarea asta de obicei interzisă, despre care eu știu prea bine că nu-i bună pentru organismul meu, reprezintă cumva recompensa pentru zilele proaste, în care consum multă energie și mulți nervi pe cele mai diverse lucruri. Îmi zic că dacă am îndurat atâtea într-o zi merit și eu o înghețată(maaare), un kfc, o bere, două.

Și, uite așa, plină de nervii acumulați pe nenumărate căi, din te miri ce motive, mănânc. Și mănânc, nu gust adică. Compulsiv. Pentru că, nu-i așa, dă-o-n mă-sa de viață, merit și eu măcar atât.

Ei bine, mi-au trebuit niște ani să realizez că aici e cea mai mare greșeală pe care o fac. Nu, de fapt nu merit! Nu merit nici să mănânc porcării, nici să nu mă mai opresc, nici să-mi vărs nervii pe sănătatea mea. Nu merit nici să-mi fie rău, nici să mă îmbolnăvesc. Nici să mă îngraș, nici să mă uit în oglindă și să nu-mi placă femeia aia. Merit mult mai mult de atât. Merit cinci minute în care să respir gândindu-mă că viața mea nu e despre o zi proastă, nici despre două zile proaste, nici măcar despre o săptămână. Viața mea e mai mult de atât, e despre mine și despre oamenii pe care-i iubesc. Și tocmai de-asta merit mai mult decât o recompensă prin care, de fapt, mă pedepsesc și mai tare. Merit să am grijă de mine și de sănătatea mea. Merit dreptul de a da deoparte tot ce nu-mi priește. Merit să am dreptul să spun nu lucrurilor și oamenilor care îmi fac rău.

Am stat mult și m-am gândit de unde vine dorința asta de a ne recompensa cu lucruri interzise, fără să realizăm că e doar o aspră pedeapsă. Cumva, mi-au venit în minte toate recompensele dulci din copilărie, toate poftele interzise îndeplinite când nu-mi era bine sau când se voia ceva de la mine. Și stau și mă gândesc că, deși le primeam cu mare drag, tot mai mult mi-ar fi mers la suflet o îmbrățișare sau un cuvânt bun. Și atunci, și acum.

Am convingerea că de departe cea mai mare recompensă pentru un copil este să-i fim noi alături trup și suflet, să-l luăm în brațe și să-i îndeplinim nevoile emoționale, să-i spunem că-l iubim și că suntem acolo pentru el când are nevoie s-o audă, decât să-i dăm o bomboană sau o jucărie de la Mc. Este nevoie de mai multă energie pentru asta,  pentru a calma un tantrum, dar poate când suntem tentați să alegem calea ușoară ar ajuta să ne gândim la recompensele pe care ni le oferim nouă în zilele noastre proaste.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

 

Despre cum ne mâncăm emoțiile în loc să le trăim am mai scris aici

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *