Trei greșeli pe care le facem când un copil plânge

Deși suntem diferiți cu toții, reacțiile părinților atunci când copilul plânge seamănă foarte multe între ele. Bine, eu tind să generalizez acum și nu e drept, dar știu foarte mulți părinți care fac lucrurile despre care vorbesc aici și tocmai de-asta am și zis să scriu despre ele.

Bineînțeles că nu sunt eu vreo mamă perfectă, unele dintre greșelile astea despre care scriu acum le-am făcut și eu. Doar că, în timp, am realizat că m-aș putea descurca mult mai bine în situațiile de criză dacă nu fac greșelile astea.

Stând și analizând, am realizat că avem tendința să facem câteva lucruri atunci când plânge un copil. Și anume:

Să cedăm și să renunțăm la limita pe care am impus-o

Eu am convingerea (și cred că dacă vă gândițți bine și voi o aveți)  că este o mare greșeală să spunem nu și apoi, după ce copilul plânge, urlă, se roagă de noi, spunem da. Este o greșeală pentru că astfel copilul învață că plângând și dânndu-se cu fundul de pământ poate obține ceea ce își dorește. Tocmai de-asta nu-ul trebuie să rămână nu, indiferent cât de tare s-ar supăra copilul și cât de tare ni s-ar rupe nouă inima văzându-l plângând. Nici nu contează despre ce a fost nu-ul acela, dacă l-am spus, nu să rămână.

Dacă nu avem convingerea fermă că putem susține nu-ul până la capăt mai bine nu-l mai spunem. Mai rău facem. Putem să negociem de la început cu copilul prezentându-i argumentele și contra argumentele. De exemplu îi putem spune: nu ar fi bine să cumpărăm jucăria asta pentru că mai ai ceva asemănător și te-ai plictisit foarte repede de ea. Și mai bine mai strângem bani și luăm… ceva mult mai drăguț, mergem în vacanță… orice credeți că e mai important pentru copil decât un al o sutălea plastic pe care-l va arunca prin casă. Există varianta să înțeleagă sau să nu fie de acord nici în ruptul capului. Dar dacă alegem să spunem nu, nu trebuie să rămână indiferent ce s-ar întâmpla mai departe.

Să ne enervăm pe copil că plânge și să țipăm la copil (sau să-l lovim)

Bine, că ei ne pun răbdarea la încercare până la infinit și înapoi asta cred că e limpede pentru orice părinte. Că noi ne enervăm și asta e limpede. Doar că este cea mai mare greșeală să țipăm sau să lovim un copil care plânge. Am tot auzit în jurul meu ”plânge pentru că e un șantajist”. Iar asta poate fi parțial adevărat de la o anumită vârstă (în niciun caz când e bebeluș și plânge pentru că vrea în brațe sau vrea să stăm cu el). Dar dacă micuțul nostru a mai crescut și e un mic șantajist nu este decât vina noastră pentru că i-am arătat că poate obține lucruri așa. Fix ce ziceam mai sus.

Altfel, copiii plâng pentru că au o nevoie neîndeplinită. Și nevoia lor nu este nici jucăria, nici bomboana, nici încă jumătate de oră în parc. Da, copiii vor dulciuri și vor joacă, dar nu vor nimic mai mult pe lumea asta decât afecțiunea, atenția și implicarea părintelui. Asta este adevărata lor nevoie. Iar dacă noi țipăm la ei sau îi lovim când ei plâng, fix ce au nevoie mai mult le luăm. Pe noi. Pentru că astfel nu facem decât să-i îndepărtăm foarte tare de noi.

Să plecăm de lângă ei

Știu că, de multe ori, pentru că nu mai știm cum să procedăm și pentru a evita tocmai să țipăm, spunem ”eu plec, n-ai decât să rămâi aici dacă nu înțelegi”. Gândiți-vă dacă voi, adulți, v-ați simți bine dacă persoana iubită v-ar face când sunteți foarte supărați acest lucru. Nu știu cum e la voi, dar de lângă mine dacă pleacă fix când sunt eu supărată, simt că îmi crapă inima. Și asta simte și un copil, pentru că, probabil ați observat, când părintele pleacă de lângă el, țipă ca din gură de șarpe. Nimeni nu poate tolera cu ușurință abandonul. Și cu atât mai puțin un copil.

Care este alternativa

Știu că nu este ușor să faci față crizelor unui copil. De foarte multe ori răbdarea noastră se epuizează, dar aici noi trebuie să lucrăm cu noi. Asta pentru că, de foarte multe ori, ne vărsăm nervii pe ei pentru alte neîmpliniri de-ale noastre. De la muncă, de la soț/soție/mamă/soacră, de la lipsa banilor/timpului, din cauza problemelor, etc. Am scris aici mai pe larg despre ce să facem când ni se epuizează rezervorul de răbdare. .

Deci – ușor de spus, greu de făcut – soluția este răbdarea și puterea. Multă răbdare și multă putere! Să nu cedăm, să nu țipăm, să nu abandonăm. Să explicăm același lucru de o sută de ori deși simțim că nu mai putem. Să aducem tot timpul argumente pentru nu-ul pe care l-am zis și pe care trebuie să-l susținem. Să ne arătăm în același timp empatia față de supărarea copilului. Să spunem ”îmi pare foarte rău că ești atât de supărat, dar nu putem sub nicio formă să luăm jeleurile astea pentru că sunt prea pline de chimicale și îți vor face rău. Tocmai pentru că te iubesc atât de mult vreau să fii sănătos, iar chimicalele din jeleul ăsta te pot îmbolnăvi”. Și s-o mai spunem încă o dată și încă o dată. De câte ori este nevoie.

Empatia și răbdarea funcționează mereu, indiferent cât de greu ni se pare. Până la urmă copilul înțelege. Iar dacă îi oferim o variantă de a se liniști și de a petrece timp cu noi starea lui se va schimba ca prin minune.

Multă putere și multă răbdare vă doresc și îmi doresc! :)


Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *