Te rog nu mai presupune că știi ceva despre copilul meu

Am evitat să scriu despre asta la nervi, tocmai pentru că știu că am tendința să mă aprind repede. Și, cumva, perioada în care am așteptat să mă calmez mi-a dovedit că am avut dreptate. Deși pe cuvânt că nu-mi doream.

Eu am știut toată viața despre mine că-s timidă, rușinoasă, emotivă. Nu am căutat eu undeva cuvintele care să-mi definească felul de a fi. Ele mi-au fost spuse de alții, de-a lungul vieții, de o mie de ori. În diverse contexte, din te miri ce motive. Am primit de atâtea ori etichetele astea încât mi le-am însușit cu toată ființa. Iar oamenii care mă cunosc știu că eu, printre altele,  așa mă descriu a fi: rușinoasă, emotivă.

Niciodată nu am spus cuiva despre mine că-s puternică, de exemplu. Deși, în momentele mele de sinceritate cu mine însămi, realizez că sunt puternică. Că am trecut prin atât de multe în viața asta încât nici mie nu-mi vine să cred (nici nu vreau să-mi amintesc de multe ori) și totuși, cumva, de undeva, mi-am găsit mereu puterea. Chiar și atunci când simțeam că nu mai am de unde. Și, cu toate astea, ca să revin, niciodată nu considerat că acest cuvânt – puternic- mă definește.

De ce spuneam că am evitat să scriu la nervi: păi pentru că mă enervează oamenii care pun etichete copiilor. Copiii sunt în plină formare, ei nu sunt într-un fel sau altul, ei cresc, ei se transformă, ei se formează, ei devin. Și cred că ar fi bine să devină ce simt ei să devină, nu să devină ce le spunem noi că sunt.

Eram în parc și Sophie merge lângă un grup de copii, se oprește lângă ei și se uită.  Stă vreo două-trei minute doar uitându-se la ei cum se joacă, fără să spună nimic. Erau vreo 4 copii mai mari decât ea și unul cam de aceeași vârstă. Una dintre fete o întreabă:

-De ce te uiți la noi? Vrei să te joci?
Ea dă din cap afirmativ, dar se uită și spre mine ca și cum ar fi avut nevoie de o aprobare. Pe care a și primit-o imediat.
-Haaa, ți-e rușine!- spune unul dintre copii.
Ea atunci vine la mine și mă roagă să merg cu ea.
-Nu, nu îi este rușine, doar că nu vă cunoaște.

Asta a fost, apoi le-a spus cum o cheamă. Și ei au spus la rândul lor.

Dar pentru că nu era cea mai vorbăreață și mai înfiptă din grup (pentru că ce să vezi, abia îi cunoscuse), una dintre mamele de pe margine mă întreabă:

-Așa e ea, rușinoasă?
-Rușinosă!? Nu, doar că e prima dată când îi vede. Nu-i cunoaște.

M-am mâhnit în sinea mea, dar m-am bucurat când am văzut că Sophie în scurt timp se comporta ca și cum i-ar fi cunoscut dintotdeauna pe copiii ăia. Ea era ok și asta era tot ce conta.

Peste ceva vreme plecăm acasă și în fața liftului ne întâlnim cu o vecină.
-Ce frumoasă ești! O să aibă tati nevoie de o pușcă când o să fii mare.

Bineînțeles că Sophie n-a înțeles treaba cu pușca, nici nu vreau să mă gândesc ce o fi înțeles. Știu doar că a venit repede și s-a cuibărit lângă mine. Și, ca și cum nu ar fi fost suficient, aud:

–Rușinoaso!

L-am scris cu bold, pentru că l-am simțit cum mă împunge în inimă. Era deja a doua oară în câteva ore când cineva îi punea eticheta asta. Și fix pe asta pe care eu o urăsc atât de tare, pentru că am suferit și încă mai sufăr din cauza ei.

-De ce îi spuneți așa? Nu e deloc rușinoasă! Bănuiesc că nu vă așteptați să înțeleagă un copil de cinci ani de ce are taică-su nevoie de pușcă, nu?

Eram prea nervoasă, nu am mai așteptat răspunsul. Tocmai ce venise liftul și am plecat. Sophie se uita la mine supărată și îmi zice: ”Mami, nu mi-a plăcut ce mi-a zis doamna”.

Normal că nu îi plăcuse. Nici mie. Dar tot ce mai puteam face era să-i explic că ea nu e rușinoasă și nici nu trebuie să creadă tot ce spun oamenii, pentru că ei vorbesc câteodată și fără să gândească.

A trecut ceva timp de atunci și, astăzi, când am mers până la magazin, ne-am întâlnit cu vecina respectivă. Am salutat-o, iar Sophie imediat m-a tras de mânecă și mi-a zis:

-Mami, asta e doamna care mi-a spus că sunt rușinoasă.

Ei bine, da. Din păcate, cu toate explicațiile mele ulterioare, eticheta nu trecuse pe lângă ea fără să lase urme.

Și nu, nu am un copil rușinos. E firesc să fii reținut atunci când nu cunoști pe cineva. Dacă s-ar fi dus peste ceilalți copii, așa, tam-nesam, ar fi riscat să se aleagă cu eticheta de băgăcioasă, de prost crescută sau naiba mai știe ce. Dacă i-ar fi răspuns vecinei noastre că vorbește prostii (pentru că e o prostie să-i spui unui copil de cinci ani că ta-su are nevoie de o armă pentru că e ea frumoasă) ar fi fost etichetată ca lipsită de bun simț sau obraznică. Și e absolut normal ca un copil să-și caute părintele când nu se simte confortabil sau în siguranță.

Dar oare nu ne putem abține de la a considera că noi cunoaștem un copil, un om, doar dintr-o singură privire, dintr-un singur gest, dintr-o vorbă? Oare nu ne putem abține să punem etichete luându-ne după aparențe? Oare nu am putea să face un efort să gândim în loc să judecăm?

Căci nu toți suntem la fel, nu gândim, nu simțim și nu reacționăm la fel. E firesc să fim diferiți. Iar a fi diferit nu te face mai puțin bun.

Oare ce ar fi să nu mai presupuem că știm despre ceilalți mai mult decât știm de fapt? Și ce ar fi dacă renunțăm odată la etichetele astea care nu fac bine nimănui?

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂