Viața altora e mai frumoasă- varianta de vară
Spuneam la un moment dat (mai precis în varianta de iarnă, mult mai amplă și cu mai multe explicații, aici), că nu știu cum facem de avem mereu impresia că viața altora e mai frumoasă. Și nu, nu ne comparăm niciodată cu persoanele năpăstuite de soartă, că atunci am realiza ce norocoși suntem. Nu, noi comparăm viața noastră cu a persoanelor a căror viață pare mai frumoasă. Pare mai frumoasă dintr-o postare pe Facebook, dintr-o imagine editată sau nu, dintr-o discuție, dintr-o vizită. De cele mai multe ori nu știm cu adevărat viața completă și fix așa cum este ea a celor cu care ne comparăm. Luăm doar ce știm, doar ce vedem, bucățele la care avem noi acces și comparăm frânturile astea cu viața noastră toată, pe care o cunoaștem 100%, cu bune, dar mai ales cu rele.
Și știm cu toții că nu-i corect. Nu-i bine, e obositor, inutil. Mai spuneți voi. Nimeni nu are o viață perfectă. Dacă ar fi posibil să ne fie dată viața frumoasă a altcuiva, una pe care noi o vedem minunată, am convingerea că, atunci când am trăi-o 100%, nu ni s-ar mai părea nici pe departe așa minunată. Șansele să vrem înapoi la viața noastră, aia de care ne văităm, cred că sunt destul de mari.
Și acum, ca să revenim la zilele noastre de vară care pot fi confundate ușor cu o toamnă ploioasă, m-am tot surprins făcând aceeași greșeală despre care vorbeam și în articolul cu revelionul. Adică să mă gândesc ce viață frumoasă au unii.
Trebuie să fii extrem de lucid și cu neuronii zdraveni (ceea ce nu e și cazul meu), ca să nu te uiți salivând la pozele de pe Facebook și Instagram ale prietenilor, cunoștințelor sau oamenilor care cumva ajung în feed-ul tău. Fotografii cu niște peisaje de vis, cu mări sau oceane limpezi, cu nisip fin și soare. Dar mai ales cu picioare răstignite grațios pe un șezlon, cu o carte în mână, cu părul în vânt, cu un pahar de vin la vreo terasă, pe vreo plajă de poveste. De-ți și imaginezi ce gust cu mult mai minunat are vinul băut cu briza în nas, față de ăla pe care îl bei după ce adoarme copilul, acasă, eventual cu mâinile pe tastatură.
Și nu mai spun că în pozele astea toți copiii sunt cu zâmbetul pe buze și se joacă liniștiți pe plajă, ori în apă, ori aleargă pe vreo pajiște la munte. Niciunul dintre ei nu are vreo criză de furie, niciunul nu urlă că mai vrea încă o înghețată, deși tu ai stabilit clar că doar un dulce pe zi. Nuuu! Și nici părinții nu aleargă disperați după copiii care o iau la sănătoasa pe plajă. Nici nu încearcă din răsputeri să împace nevoia lor de relaxare cu toate celelalte nevoi ale copiilor. Nuuu! Toată lumea e zen, cu vacanțe perfecte, în peisajul perfect.
Păi cum naiba să nu visezi și tu la așa ceva? Eu vă zic sincer că visez. Mai ales când sunt în drum spre muncă și știu ce zi mă așteaptă. Sau când plec de la muncă și știu că trebuie să gătesc, să spăl haine, copil, pe mine, vase etc. Și să-mi rămână și timp să mă joc cu copilul și musai să mai răspund la vreo trei telefoane și cinci mailuri. Mă rog, nu mă mai vait. Ați prins ideea, știți și voi prea bine despre ce vorbesc.
Ei și parcă, oricât ai fi tu de cu capul pe umeri, tot ți se pare că viața altora e mai frumoasă. Și nu realizezi că imaginile mirifice și descrierile care le însoțesc, ori frânturile de poveste pe care le auzi sunt fix asta, niște frânturi, nu imaginea de ansamblu. Aia care cuprinde vacanțe și cu ploaie, și cu copii nemulțumiți care mai fac câte o criză și cu părinți frustrați și obosiți, care au nevoie de câteva zile de odihnă după vacanță.
Și nu, nu judec oamenii care pun poze frumoase și povestesc frumos, nu-mi doresc o depresie generală în newsfeed, ferească sfântul. Am realizat că chiar și eu fac asta. Bine, anul ăsta nu am avut vacanță. Dar anul trecut da. Și am postat și eu poze cu marea limpede, cu o plajă ce părea pustie, cu mine zâmbind, cu bărbat fericit și copil ce părea foarte liniștit și mulțumit. Dar asta era doar frântura. De fapt mersesem la plajă doar pentru că eram la mare, la ai mei, și voiam ca Sophie să treacă peste faptul că fusese la prima înmormântare din viața ei.
Ce zic aici e fix lucrul cu care am început. În momentul în care ni se pare că viața altora e mai frumoasă și a noastră nu, ar fi bine să ne dăm singuri una peste ceafă, să revenim cu picioarele pe pâmânt și să realizăm că, de fapt, cu toții avem nemulțumirile și dramele noastre. Comparațiile sunt o prostie inutilă și mâncătoare de energie. Fericirea și mulțumirea sufletească sunt pur și simplu o alegere. Ce-i drept, una pe care trebuie să o cultivi mult. Așa că succes! Și mie, și vouă!
Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! 🙂