Cum creștem copii independenți

Dacă aș fi primit câte un bănuț pentru fiecare dată în care mi s-a spus că fii-mea e prea dependentă de mine, că stă numai după fusta mea, că nu stă deloc fără mine, cred că aș fi strâns de-o vacanță pe ceva plajă exotică. Sau măcar de-un city-break. Și bineînțeles că am început și eu să mă gândesc dacă n-o fi așa. Că știți vorba aia, când își spune unul că ești beat, îl trimiți la culcare. Când îți spun doi, te culci tu. Cam așa a fost și la mine în momentul în care chiar am început să-mi fac griji că am un copil dependent de mine.

Grijile mele au venit și pe fondul faptului că noi ne-am crescut copilul singuri. Adică vacanțele noastre au fost și ale ei și invers. Sophie n-a stat nici în vacanțe, nici măcar în weekenduri la bunici. Din simplul motiv că nu am avut posibilitatea asta. Și-atunci, peste tot, am fost toți trei. Nu spun că nu mi-au lipsit și nu-mi lipsesc escapadele în doi. Dar, pe de altă parte, mai mult de-un weekend n-aș pleca de-acasă fără copil. Hai, poate un weekend un pic prelungit, dar atât. Și știu că sunt oameni care, atunci când spun asta, îmi spun mie că-s dependentă de copil. Poate că sunt, poate că e și ea, dar eu sunt împăcată cu asta.

Eu am crescut la bunici. Acolo m-au lăsat părinții timp de șapte ani. Am avut cei mai buni bunici, care m-au crescut cum au știut ei mai bine. I-am iubit ca pe ochii din cap. Dar mereu mi-au lipsit părinții mei. Mereu m-am simțit a nimănui și mereu am urât singurătatea. Mereu am trăit cu un deficient de afecțiune. Mereu am făcut compromisuri incredibile doar ca să nu fiu singură. Și-am suferit. Mult!

Acum, mie mi se spune că-s prea la extrema cealaltă. Dar eu zic nu-i nimic extrem în ce fac eu. În faptul că trăiesc și mă ghidez după convingerea că locul copilului meu e lângă mama lui, adică lângă mine. Și ca să n-o lungesc prea mult, voi răspunde la întrebarea din titlu. Cum creștem copii independeți? Permițându-le să fie dependenți de noi. Atât cât au nevoie.

V-am zis, am stat mult și m-am gândit dacă nu cumva e ceva în neregulă cu copilul meu care mereu, în orice situație, vrea cu mama. Dacă nu cumva chiar e dependentă de mine. Sau eu de ea. Dar am ajuns la concluzia că nu. Orice copil are nevoie de mama lui. Este cel mai firesc și mai natural lucru pe lumea asta. Și da, are mare nevoie de atenția, de prezența și de afecțiunea mamei. Și da, e tot timpul cu ”mami”-n sus, ”mami”-n jos. ”Vreau să mănânc cu mami”, ”vreau la baie cu mami„, ”vreau să dorm cu mami”, șamd. Dar asta nu-i dependență, e normalitate. Copilul are nevoie de mama lui. Punct. Aparenta asta dependență de mamă de acum, de când e mic,  este fix cheia către independența de mai târziu. Prezența mamei, brațele mamei, dragostea mamei, atenția ei, afecțiunea ei sunt cele care pun baza independenței adultului de mai târziu.

Eu cred că nu putem crește un copil independent dacă nu reușim să umplem rezervorul lui de dragoste și afecțiune, de prezență a noastră fix acum când e mic și are cea mai mare nevoie de noi, părinții lui. Să-l ajutăm să plece mai departe, să pășească-n viață cu rezervorul plin. Un copil care se simte iubit, eu sunt sigură că are infinit mai mari șanse să fie independent. Eu nu cred sub nicio formă că dacă răspund nevoilor copilului meu (iar nevoia de mamă este cea mai importantă), el va crește dependent. Nu! Ba dimpotrivă!

Deci da, mă repet, cred că un prim pas spre a crește un om independent e să-i permiți și să-i accepți dependența lui de tine, mamă, cât e copil. E o etapă în creșterea și dezvoltarea lui. Asta nu înseamnă că nu-l încurajezi, la fiecare pas, că nu-i arăți cu fiecare ocazie că se descurcă și singur. Dar mi se pare important ca atunci când nu se descurcă, să știe că ești acolo pentru el. Eu asta fac. O încurajez să încerce orice, de la legatul șireturilor până la mers singură la magazin să-și cumpere înghețata. Da, are cinci ani acum. Dar îi dau bani și-o las să intre singură și să-și ia ce vrea. Prima dată a fost temătoare. dar i-am zis că sunt acolo, dacă are nevoie de mine doar trebuie să se uite și să mă cheme. Asta i-a dat curaj și a mers. A fost foarte mândră de ea când, la 4 ani, și-a cumpărat prima dată un lucru singură.

Așa am făcut și în momentul în care era temătoare să meargă la niște copii pe care nu-i cunoștea, dar cu care și-ar fi dorit să se joace. I-am zis să meargă la ei, să le spună ce vrea. Și dacă are nevoie de mine sunt acolo, o ajut oricând.

Așadar, eu în ăștia cinci ani de când sunt mamă, am tras o concluzie. Că pentru a crește un copil independent sunt câteva lucruri importante pe care e bine să le faci. Să-i accepți copilului dependența de tine, să-i umpli rezervorul de dragoste, atenție și afecțiune și să-l încurajezi să încerce ceea ce el își dorește, oferindu-i asigurarea că ești acolo pentru el orice s-ar întâmpla.

Și mai cred că nu ar trebui să ne sperie așa tare dependența asta a copilului față de mamă. Sunt sigură că va veni o vreme când ne vom dori ca ei să ne mai vrea și să ne mai ceară măcar pe sfert ca și acum. Vor crește și-și vor lua zborul, iar noi doar vom visa cu nostalgie  la momentele în care aveau atât de multă nevoie de noi. Și ne vom ruga ca, orice ar încerca să facă, dacă le e greu, să-și întoarcă fața către noi, părinții,  și să ne spună ce-i doare.

 

Eu sunt Alina și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *