Seara în care mi-am impus să-mi depășesc limita de răbdare

Îmi amintesc că acum ceva timp am mers la o conferință. Nu una de parenting cum obișnuiesc, ci una prin care speram să reușim să readucem pe drumul cel bun relația noastră. A mea cu el, tatăl copilei. Am povestit despre asta pe larg aici- Cei mai importanți 3 pași pentru o căsnicie cu adevărat fericită. La bine, dar mai ales la greu. Nu reiau decât un singur lucru pe care mi l-am amitit aseară, când am avut pur și simplu o revelație. Și anume faptul că un medic psiholog, specializat în relații, i-a cerut soțului său să facă un singur lucru pentru a-și salva căsnicia: să o asculte timp de 15 minute în fiecare seară. Dar să o asculte activ, implicat, trup și suflet, dedicat ei 100%.

Culmea este că mi-am amintit asta după ce timp de mai bine de o oră, mai exact o oră și jumătate am stat și am ascultat, fără să mai fac o tragedie din asta și din faptul că e groaznic de târziu, orice avea copila mea să-mi spună.

Știu că-mi pierd locul la panoul cu mame bune dacă spun asta, dar mărturisesc că eu seara, când abia aștept să mai am și eu juma’ de oră pentru mine după ce adoarme copila, îmi doresc tare mult să adoarmă atunci când merge în pat. Și nu, nu  doar pentru că vreau cu disperare jumătatea aia de oră, (că o vreau!) dar și pentru că mi se pare foarte important ca ea să adoarmă la o oră decentă,  ca a doua zi să se trezească odihnită, să meargă la grădi. Ei, tocmai din aceste motive, după primele 10 ”de ce-uri” și 20 de cereri de apă, pișu, pernă, jucărie, încă o poveste, încep să-mi cam pierd răbdarea.

Dar aseară, pentru că tot aveam mustrări de conștiință că nu prea o ascult cu ce are să-mi spună înainte de culcare (v-am zis exact din ce motive) sau, mă rog, nu o ascult pe cât și-ar dori ea, am zis să-mi depășesc limita de răbdare. Să o las să spună tot ce are de spus, să întrebe tot ce are de întrebat.

La început a vrut să mai spunem o poveste. Facem asta des, ori inventăm una cu o fetiță (care este de cele mai multe ori chiar ea), ori povestim una clasică. Aseară a vrut să zicem Capra cu trei iezi. Așa că am zis. Apoi am vorbit de Moș Nicolae, despre liste de cadouri, despre vise și coșmaruri, despre cum e vremea afară, despre gălăgia de la vecini, despre cât cald sau frig e în casă, despre păr încâlcit și negru sub unghii. Despre mâncărimea din talpă și perna care deodată nu mai era bună. Încet-încet, pe măsura ce ora de nani cam trecea, simțeam că-mi pierd răbdarea, dar îmi impuneam să nu-i mai închid gura cu ”gata, e foarte târziu, hai să dormim, acum (!), te rog frumos”.

Ei și deodată începe să plângă, să-mi spună că ei îi este foarte teamă că nu se va descurca să spună poezia la serbare. ”Mami, ce-o să mă fac eu?  Că nu o știu și Miss ne-a zis că nu ne șoptește. Ce-o să mă fac, mami?”. Suspina în timp ce mă întreba și am realizat cât de tare o frământa treaba asta. Și m-am întrebat de când o ținea în ea și nu prinsese momentul să mi-o spună. Am liniștit-o, i-am zis că vom rezolva, că vorbim cu Miss, că învățăm împreună poezia și că nu e nicio problemă dacă totuși se a încurca, vom fi acolo cu ea. Că și mie mi se întâmpla să mă încurc și nu-i nicio problemă.

M-a luat în brațe, evident mai liniștită. După un minut avea să-mi mai spună ceva. Încă un lucru pe care îl ținea în ea de mult timp. Faptul că unul dintre colegii de la grădi o amenință mereu că o spune lu’ Miss dacă nu se joacă cu el, doar cu el, și așa ajunsese să se joace mereu cu el.

Să vă spun că mi s-a frânt inima? Nu vă mai spun. Am liniștit-o și cu asta, i-am explicat că e ok să se joace cu cine vrea ea, chiar și singură dacă asta simte și că poate să-i spună educatoarei lucrul ăsta fără nicio problemă. Și în general, că poate spune ceea ce gândește, nu trebuie să facă lucruri care nu-i plac doar pentru că altcineva îi spune asta sau o amenință așa. A înțeles. Și eu a doua zi m-am asigurat că vorbesc cu educatoarea despre toate astea în fața ei, tocmai ca să știe cât de mult o susțin.

Dar, cum vă spuneam mai sus, așa am avut o revelație. Ca să ne spună problemele lor, copiii au nevoie de timp și de atenție. Ei nu ne vor spune ”da, am avut o zi grea azi la grădi pentru că x și pentru că Y”, doar fiindcă noi îi întrebăm scurt ”ce ai făcut azi la grădi?”. Nu, lucrurile nu-s așa simple. Au nevoie să se simtă ascultați, să știe că li se acordă suficientă atenție, să se simtă conectați cu noi, tocmai ca să poată împărtăși grijile lor, să-și spună oful.

Și așa mă gândeam la povestea(reală) cu psiholoaga care încerca să-și salveze căsnicia și, expertă fiind, fix asta i-a cerut soțului ei, să o ascute în fiecare seară. Asta i-am cerut și eu bărbatului la vremea aia și ținând el cont de cererea mea (nevoia de atenție) și eu de a lui am revenit pe drumul cel bun, așa cum ne doream. Relațiile au nevoie să fie clădite zi de zi, asta dacă ținem cu adevărat la ele. Iar la relația cu copilul nostru cred că ar trebui să ținem cel mai mult și să ne asigurăm că punem mereu câte o cărămidă. Iar dacă din nefericire o cărămidă se surpă, căci oameni suntem și greșim, să ne asigurăm că punem la loc, nu lăsăm să se dărâme.

Păi și ce să facem, să culcăm copilul la 12 noaptea? Asta m-am întrebat, știind bine ce chef de vorbă are fix la somn. Ei bine, nu. Să mergem în pat cu ei mai devreme, chit că lăsăm cinșpe lucruri nefăcute, ca să avem timp, pe cât ne țin puterile,  să-i ascultăm. Și să nu facem o tragedie de cele 10 minute trecute peste ora de somn, mai ales dacă simțim că are nevoie să vorbească. Eu asta am decis. Să vedem ce-o să iasă :)

 

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail. Te mai aștept. Cu bine! :)

2 thoughts on “Seara în care mi-am impus să-mi depășesc limita de răbdare

  • 29 noiembrie 2018 at 23:55
    Permalink

    Buna seara. Sigur iese bine 🤗🤗🤗. Si mai bine ca ati gasit rabdarea care trebuie. La noi, cel mic de vreo 2 sau 3 seri, cand lumina era stinsa, imi cerea sa citeasca(in felul lui, normal 😅) o poveste. Asa ma suparam pe el ca si-a gasit chiar atunci chef de citit. In seara asta i-am adus la culcare cu o jumatate de ora mai devreme… tot sa citeasca, zic. Si au citit, amandoi, si cel mare , mai ales ca acum are 7 ani, le are cu cititul…. daaaar, cum e de obicei, cand am stins becul, tot cel mare zice: ” Dar eu nu am citit 3 carti ca fratele meu… ” . Deci va dati seama ca de Maine seara fiecare va citi cate 3 carti… ca na’… Asa e la noi. Mai am putin si impart si boabele de cereale in mod egal 😁😁😁😁😁. O seara frumoasa va doresc 🌻🌻🌻🌻

    Reply
    • 29 noiembrie 2018 at 23:57
      Permalink

      Cred ca la mine e floare la ureche. Limita rabdarii abia la tine se depaseste cu adevarat. Asa ca nu pot decat sa-ti urez rabdare maxima! :)

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *