De ce nu mai știm să ne bucurăm. De sărbători, timp liber și priviri în ochi

În ultimii ani, parcă aștept sărbătorile și vacanțele mai mult ca niciodată. Mă gândesc mereu că acela va fi timpul meu liber în care mă odihnesc, în care mă relaxez, dar mai ales în care voi fi mai prezentă alături de familie, de cei dragi mie. Timp în care voi asculta mai atentă ce-mi spune copila, mă voi juca mai mult cu ea, o voi lua mai mult în brațe și n-o voi grăbi deloc. Timp în care voi privi în zare fără gânduri și griji, mă voi uita în ochii bărbatului să-i văd așa cum nu am mai făcut-o de prea multă vreme. Timp în care pur și simplu voi sta. Poate cu o cafea în mână sau fără nimic. Stat și atât.

Toate lucrurile astea și multe altele mi le imaginez și mi le doresc din toată inima de fiecare dată. Și trăiesc cu gândul la acea vacanță, la acele zile libere, la acele sărbători care îmi vor oferi toate lucrurile astea după care tânjesc atât de mult.

Dar ce să vezi? De fiecare dată parcă se întâmplă ceva. Parcă nu reușesc să mă bucur, parcă nu-s așa prezentă cum aș vrea, parcă nici timpul nu-mi ajunge, deși sunt zile întregi.

Anul ăsta am avut un soi de revelație. Știam, desigur, că statul cu ochii în telefon – să vedem cine ce a mai scris, cine ce a mai postat, ce cozonaci, ce ouă, ce pască, ce vacanțe are fiecare – ne răpește mult timp. Ne pierdem în telefonul ăla, parcă ne ia mințile de-a dreptul. Nu mai auzim copilul, nu mai auzim vântul, nici păsările. Nici liniștea după care atâta am tânjit. Din momentul în care am pus mâna pe telefon, cu gândul că doar un minut ne uităm, uităm de fapt de noi. Trec 10 minute, 20, naiba știe mai câte.

Dar treaba asta cu telefonul o conștientizasem mai demult, mă educasem oarecum să încetez cu asta. Și, după ce am încetat, am realizat că pot trăi liniștită și fără să știu fiecare selfie, fiecare ou, fiecare cozonac, fiecare pisică de pe Facebook și Instagram.

Dar, revenind la ce spuneam, anul ăsta am mai realizat un lucru. Că nu ne putem bucura de viața din jurul nostru din simplu motiv că nu mai vedem natura, nici copiii, nici peisajele, nici liniștea decât prin obiectivul camerei telefonului.

Zilele astea suntem în niște locuri minunate, unde nu auzi decât păsări, câte un cățel, câte un fazan, o pupăză, vântul și marea. Și, bineînțeles, pe copiii noștri care râd, aleargă, se ciondănesc și vor mereu câte ceva :)

natura

În locurile astea, unde eu am crescut, sunt câmpii verzi, mare, nisip, vânt, copaci, flori, broaște țestoase, păsări de tot felul. Adică tot ce îmi doresc în fiecare dintre zilele nebune petrecute în haosul, gălăgia și agitația din București. Tot ce visez în tot restul zilelor în care nu sunt aici.

lac

 

Dar cum ajung aici, știți ce fac? Iau telefonul să fac o poză. Două, cinci, o sută de poze. Cu florile, cu copacii, cu copiii, cu fluturele, cu apa, cu brosca, cu pupăza, cu valul, cu soarele, cu scoica.

broasca_testoasa

Apoi, după ce am făcut 200 de poze cu tot ce se putea face, mă uit prin ele. Să văd care e mai drăguță, pe care o pot și eu posta. Pe Facebook, pe Instagram, pe undeva. Le sortez, le postez. Mă uit cine, ce și cum mi-a mai scris. Apoi mai răspund, mai comentez. Mai caut o poză, poate mai postez una. Mai ridic ochii, mai văd o floare, o pozez și pe aia.

flori

Până fac toate lucrurile astea, mare parte din timpul meu se scurge. Timpul ăla pe care, până să ajung aici în visam. Îl visam a fi pentru ca să mă odihnesc, să mă relaxez, dar mai ales să fiu mai prezentă alături de familie, de cei dragi mie. Timp în care să ascult mai atentă ce-mi spune copila, în care să mă joc mult cu ea, în care să o iau mai mult în brațe. Timp în care să privesc în zare fără gânduri și griji. În care să mă uit în ochii bărbatului și să-i văd așa cum nu am timp mai niciodată. Timp în care pur și simplu să stau. Poate cu o cafea în mână sau fără nimic. Stat și atât.

Timpul nostru la care atât de mult tânjim nu zboară. Doar noi îl pierdem în direcții greșite…

 

Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu.  Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine! :)

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *