Copilăria nu poate fi pusă pe pauză

În doar câteva luni din 2020, am trăit frici și stări de anxietate cât în alți ani la un loc. Am avut nopți nedormite de teamă pentru noi și pentru apropiații noștri. Am avut și zile în care am făcut mișto de tot ce ni s-ar putea întâmpla, am făcut și multe, multe, glume morbide. În aceste luni însă, un singur lucru nu s-a schimbat. Izolarea noastră. Copila a stat luni de zile departe de copii, de parcuri, de oameni în general. Mi-a reproșat că sunt o mamă exagerată, de fiecare dată când vedea copiii afară. Și, de fiecare dată, mi-am zis: e copil, nu înțelege pericolul.

Totuși, după niște luni, din toată izolarea noastră, ne-a lovit într-o zi, din senin, fix în creștetul capului: febră 40, care nu scădea cu nimic, frisoane, dureri de burtă, vomă.

Pur și simplu, într-o bună zi, după ce Sophie s-a trezit un pic posomorâtă, dintr-odată a făcut febră 40. Cu dureri de burtă. Cu frisoane, cu vomă la orice lucru băga în gură. Miros și gust avea, am verificat obsesiv.

De fapt, eu am vomitat prima, după ce i-am luat temperatura. Pur și simplu de frică. Așa se manifestă la mine atacurile de panică. Printre altele.

Dar când copilului îi este rău, îți dai două peste față, și-ți revii din orice crezi tu că ai. Așa am și făcut. Am sunat medicul de familie. Care ne-a spus, inițial, că sunt simptome COVID și nu o poate vedea, deci să chemăm Ambulanța. Iar am vomitat. Tot eu. Tot de frică. Știu cum sunt spitalele noastre, știu cât de traumatizant a fost pentru noi când am fost cu copila la Urgențe. Mai trecusem prin zeci de episoade febrile, nasoale rău, de care scăpasem doar cu ajutorul medicului de familie, acolo voiam să ajungem și acum.

Singurul lucru la care ne-am putut gândi în următoarea secundă a fost să mergem să facem un test. Mi-era groază de coridoarele de spital pline de oameni bolnavi și suferinzi care așteaptă cu orele să-i vadă cineva. Am mers și am plătit testul, l-am făcut, în locul pe care l-am considerat cel mai izolat cu putință. Nu credeam să avem Covid- nimeni, dar absolut nimeni din jurul nostru (cei 3-4 oameni cu care am interacționat) nu avea vreun fel de simptome. Nici noi. Dar trebuia să ne scoatem asta din minte și voiam să o vadă, ca de fiecare dată, medicul de familie în care avem încredere.

De frică, eram în stare să rog cadrul medical care a recolat pentru test, dacă poate, să-i ia exsudatul doar prin puterea gândului, să nu-mi atingă cumva copilul. A trecut. După alte 30 de ore de febră mare, frisoane, dureri de stomac și ceva vărsături (pe care le-am pus pe seama febrei, nu pe a vreunei afecțiuni gastrointestinale), timp în care am primit sfaturi medicale doar prin telefon, medicul nostru de familie a găsit soluția să o vadă pe Sophie într-un cabinet izolat, cu echipament de protecție. Între timp însă, a venit și rezultatul. Era negativ.

Nu am respirat ușurată. Pentru prima dată în lunile astea multe, nu-mi mai era atât de frică de virusul ăsta. Pentru că, în mintea mea, nu mai conta atât de mult cauza, ci faptul în sine că îi era rău copilului. Au urmat analize și ecografii. Concluzia finală: o viroză.

Încet, încet, am trecut peste. Cum mai trecusem de zeci de ori. De fiecare dată mi-a fost teamă. Teama pentru sănătatea copilului a existat și înainte de COVID, va exista mereu.

De ce povestesc toate asta? Pentru că există această isterie cu începutul anului școlar, în care aruncăm cu vini și injurii unii spre alți, părinți, profesori, educatori. Și pentru că, după luni de teamă, multe plânsete, după zile de coșmar, cu febră 40, frisoane, dureri, vărsături și după un test Covid făcut în regim de urgență, am tras câteva concluzii.

Primul lucru pe care l-am simțit a fost că am ajuns să vedem în oamenii cu simptome de Covid (simptome care pot fi ale unor alte sute de afecțiuni) un soi de leproși. Oameni de care trebuie să ne ferim cu orice preț, oricine ar fi ei: colegi, prieteni, chiar familie. Frica este atât de mare, încât parcă ne paralizează orice urmă de empatie și umanitate.

Cea mai importantă concluzie însă, pe care eu am tras-o, este că nici copilăria și nici viața, în general, nu pot fi puse pe pauză. Și nici nu trebuie să fie așa. Pericole sunt mereu, la tot pasul. Nimeni și nimic pe lumea asta nu-ți garantează că există un X sau Y lucru pe care îl poți face ca să scapi sigur de aceste pericole.

De-asta am și decis să am încredere, să meargă copilul la școală, să meargă în parc, să se bucure de copilărie.

Da, așa cum i-am explicat că nu poate băga degetele în priză și nu se poate arunca în fața mașinii, așa îi explic și acum contextul, regulile, pericolele. Mereu i-am spus că igiena este importantă, nu doar acum. Avea în ghiozdan, și înainte de pandemie, dezinfectant și șervețele. Acum are cantitate dublă. Și înainte punea încheietura mâinii la gură când tușea. Ba chiar o învățasem să o pună și când tușesc alții lângă ea. Pentru că, de multe ori, (ca și acum), au fost persoane care tușeau și strănutau spre tine, fără vreo opreliște.

Da, am fost paralizată de frică. Dar acum știu că nu ajută la nimic, ba dimpotrivă. Știu că mai sunt oameni, mulți, care sunt încă sub teama asta teribilă. Pentru mine și pentru voi scriu că trebuie să trecem peste. Că viața merge mai departe. Și copilăria rămâne copilărie. Și nu cred că trebuie să o punem pe pauză.

Sănătate și responsabilitate! Asta îmi și vă urez.


Eu sunt Alina, mama Sophiei,  și îți mulțumesc că ai venit pe blogul meu. Dacă ți-a plăcut aici și vrei să fii la curent cu ceea ce scriu, te rog să dai un like paginii de Facebook a blogului aici sau să te abonezi prin e-mail.  Dacă te interesează imagini din viața noastră, te poți uita și pe Instagram. Te mai aștept. Cu bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *