Întrebarea care mă ajută să iau frica de mână și să merg cu ea prin viață

Frica este parte din viața mea de când îmi pot aminti. De fapt, cu nimeni n-am fost vreodată într-o relație atât de lungă și intimă, cum am fost și sunt cu frica mea. Ea are multe forme și știu imediat când intră în acțiune. Îmi bate inima mai tare, devin agitată, fața mi-e roșie, îmi ies cuvintele mai greu, tremurate sau mai aspre, transpir, îmi tremură mâinile. Poate țip. Sau poate fug. De multe ori însă, înțepenesc. Știu frica, am învățat s-o recunosc imediat, e lângă mine mai mult ca oricine altcineva în viața asta.

Am realizat totuși că am o relație complet nesănătoasă cu frica mea. Mereu, dar absolut mereu am încercat să scap de ea. Doar că asta e imposibil, ea e acolo și va fi mereu. Pentru că rolul ei este să mă ajute să trec prin viață în siguranță. Rolul ei este să se asigure că supraviețuiesc. Că sunt suficient de precaută încât să stau departe de pericole.

Ei, dar aici, în ceea ce privește pericolele, e o discuție tare lungă. Căci ceea ce ea percepe ca fiind pericole sunt doar niște tipare. Ca atunci când te arzi și ți-e teamă să mai umbli cu focul. Dar ce să vezi, focul face parte din viața noastră și trebuie să învățăm să umblăm cu el în siguranță.

Cam așa e și cu frica. E ok să o ascult, poate intențiile ei sunt bune, doar de o viață încearcă să aibă grijă de mine. Numai că nu ea trebuie să-mi conducă viața, ci eu. O iau de mână cu blândețe, îi mulțumesc pentru grijă și preiau controlul asupra vieții mele, transformând, pe cât posibil, tiparele care mă sperie, în unele care mă ajută să cresc.

Bine, bine, dar cum să faci asta când simți că te doare atâta frică? Cum să faci asta când ea, frica, creionează în mintea ta cele mai negre scenarii? Sunt multe modalități, probabil, nu știu să le enumăr. Nu-s specialist, nu am studii în domeniu. Dar știu ce mă ajută pe mine, de multe ori.

Și dacă totul va fi bine?

Asta e întrebarea care mă ajută. Explic cum și de ce.

În primul rând, mintea mea anxioasă are deja grijă să-mi pună în fața ochilor cele mai negre scenarii. Asta se întâmplă de la sine. La mine așa este. Sunt sigură că mai sunt mulți anxioși pe lumea asta, fix la fel. Sau un pic mai bine. Sau, poate, mai rău.

Totuși, și dacă totul va fi bine?

Când am decis să renunț la jobul de corporație, (care chiar promitea în viitorul apropiat o mărire salarială) pentru a sta acasă cu copilul, mi-am imaginat cum voi ajunge să nu am cu ce plăti rata la casă și ce să-i pun copilului pe masă. Frica mea știa tiparul ăsta. Noi două, eu și ea, am trecut pe acolo.

Dar dacă totul va fi bine? Dacă voi putea găsi o soluție să fiu alături de copil și să nu ajungem în situația aia? Dacă voi reuși? Dacă voi putea să dau prioritate lucrurilor cu adevărat importante pentru mine? Gândul ăsta și imaginea unui viitor în care eu am timp pentru copil și pentru mine m-au ajutat să găsesc soluția. Mi-am mângâiat frica, i-am mulțumit, am mers mai departe. Prima soluție găsită n-a fost rea, dar nici cea mai bună pentru nevoile mele. Așa că am căutat altă soluție. A fost mai bună. Apoi o alta, cu mult mai bună.

A venit pandemia. Iar frica mea mi-a aruncat în fața ochilor cele mai negre scenarii. Ajunsesem să mă văd îngropându-i pe cei dragi, fără să am niciun control. Eu și frica mea știam tiparul ăsta. Trecuserăm pe acolo. Era prea dureros. Așa că, la început, ea m-a condus. Am plâns nopți întregi. Am ținut copilul închis în casă. Și pe mine. Fără soare. Fără aer. Doar puțin din ele, pe balcon. Apoi, m-am întrebat: Și dacă totul va fi bine? Păi atunci viața merge mai departe. Iar asta, perioada asta de acum, e copilăria copilului meu. Și nu am dreptul să i-o pun pe pauză. Am povestit asta aici pe lar – Copilăria nu poate fi pusă pe pauză. Și nu am mai pus-o. Am căutat siguranța așa cum am știut mai bine și asta fac în continuare. Dar fără a pune viața pe pauză.

Gelozia mi-a măcinat de multe ori sufletul. Frica mea și cu mine aveam aici multe tipare cunoscute. Multe în care acceptarea, dragostea și stima de sine au avut mult de suferit. Motiv pentru care, de multe ori, aveam în minte cele mai negre scenarii, venite din cele mai banale lucruri, priviri, cuvinte. Dar m-am întrebat: și dacă totul va fi bine? Păi, probabil, sunt șanse mari să fie bine. Și atunci, eu nu fac altceva decât să-mi macin relația. Cu fiecare dovadă de neîncredere, cu fiecare suspiciune. Nu fac decât să-mi macin sufletul și să nu mai las loc în el pentru multele clipe frumoase ce ar putea veni. Așa că mi-am mângâiat frica, i-am mulțumit că e așa creativă în scenarii și are o imaginație așa de bogată, dar poate le folosim în scopuri mai productive.

Ori de câte ori simt cum inima mi-o ia razna, ori de câte ori recunosc frica, îi dau respectul cuvenit, am învățat să n-o mai disprețuiesc și să încerc, inutil, să o elimin. O iau de mână și merg cu ea prin viață.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *