Cum îi închid gura celui mai mare critic. Ăla din capul meu

Poate or fi pe pământul ăsta oameni care se uită în interiorul lor, se ascultă și se pupă de drag încontinuu. Doar că eu nu cunosc niciunul. Eu am fost mult timp la extrema cealaltă. La aia în care doar mă criticam. Mereu, pentru orice.

Bine, și acum mă cert și mă critic, dar nici pe departe atât de mult ca înainte. Am învățat să fac pace, de cele mai multe ori, cu criticul din capul meu. Ăla care se activează în mod constant, ori de câte ori nu-s perfectă. Adică mereu.

Chiar azi, când credeam despre mine că-s într-o dispoziție de zile mari, m-am surprins cum mă certam cu mine pentru o întâmplare petrecută cu doi ani!!! în urmă.

La momentul respectiv, mă întâlnisem, din pură întâmplare, cu o persoană pe care o admir, chiar o îndrăgesc, foarte mult. Ne știam oarecum, stătusem o singură dată de vorbă face-to-face. M-am bucurat mult când am văzut-o, aș fi vrut să o întreb ce face în acel loc neașteptat și dacă o pot ajuta în vreun fel. Asta pentru că era un loc foarte familiar mie, cu mult mai puțin, poate spre deloc, ei.

Ei bine, tot ce am făcut a fost să zâmbesc, să salut și să merg mai departe, în drumul meu. Aparent, asta nu ne-a schimbat în niciun fel viața vreuneia dintre noi. Nimic important.

Au trecut mai bine de doi ani. Dar în mintea mea era ca acum două secunde. Și criticul din mine era super activat: Da, sigur, te durea gura, mureai dacă schimbai două vorbe. Puteai să spui aia și cealaltă, e o persoană foarte drăguță. Poate chiar ai fi putut să-i dai o mână de ajutor. Nu-i de mirare, oricum tu pur și simplu nu ești în stare să vorbești. Nu știi să deschizi gura, habar nu ai să vorbești cu oamenii. Și când vorbești, oricum numai prostii spui, așa că mai bine că ai tăcut.

Deja simțeam cum sunt tot mai mică și neputincioasă în fața valului de gânduri critice, cum inima îmi bătea mai tare și cum nu mai aveam chef să fac nimic din ce voiam cu doar câteva minute mai devreme.

Și criticul din mintea face așa cu mine ori de câte ori nu-s mama perfectă, femeia perfectă, soția perfectă, bucătăreasa perfectă, orice perfectă. Că naiba știe ce tipare de perfecțiune și de unde le am în mintea mea.

Doar că singurul lucru perfect e că e perfect normal să fim oameni. Adică imperfecți. Și să acceptăm că așa suntem. Și să ne iubim așa. Și să creștem ce-i mai bun în noi.

Ce mă ajută pe mine să închid gura criticului din mintea mea

Dacă îmi las criticul să dea din gură, poate nu se oprește zile și nopți întregi. Și sunt completă lipsită de energie, mă enervez din orice, nimic nu-mi iese și am tendința, la rândul meu, să-i critic pe cei din jur. Așa că am învățat să-l opresc.

  • În primul rând nu mă mai războiesc cu el, cu criticul. Mă gândesc că e pur și simplu ca un părinte care vrea să-mi arate calea cea bună, așa cum știe el. Și asta e, părinții (ai mei cel puțin) nu au știut să mă ghideze cu dragoste și acceptare, au știut cu critică (multă) și insuflat teamă (și mai multă). Mulți dintre noi am crescut cu teamă, neputință și rușine. Că vorba aia, copiii trebuie să asculte, să știe de frică și de rușine, nu?
  • Apoi, îl ignor. Cu cât e mai dur cu mine, cu atât îl ignor mai tare. Cam cum fac copiii noștri, de multe ori, când îi criticăm sau îi certăm. Sau când le explicăm noi cât de greșit au făcut ce au făcut. Atunci când pur și simplu nu mai suportă să ne audă cum îi criticăm și cum nu-i acceptăm fix așa cum sunt. Și aleg, fără să-și dea seama, să-și mute atenția în altă parte. Știți ce zic? Atunci când noi vorbim cu ei și ei fac altceva, ignorându-ne, de parcă am vorbi singuri.
    Cam așa îl ignor și eu pe criticul meu. Mai exact fac următoarele lucruri, unele mă ajută pe moment, altele pe termen mediu și lung:
    • Cânt un cântec, tare sau în gând, depinde de situație și locul în care mă aflu. Dar sunt atentă la versurile alea ca și cum viața mea ar depinde de ele. Căci, deși nu realizăm, pe termen lung chiar depinde.
    • Îmi mut privirea (sau tot corpul) de unde era. Mă uit pe geam și mă holbez la un lucru, orice ar fi el, fiind atentă să-l descriu în cel mai amănunțit mod cu putință. Tot la fel, de ca și cum viața mea ar depinde de asta. Deci nu mă las trasă înapoi de critic, descriu acolo de parcă aș fi pictor- copacul, mașina, omul, asflatul. Orice.
    • Număr înapoi. Atunci când am citit despre metoda asta, scria să număr de la 5 la 0. Pe naiba! Criticul meu e așa insistent și agresiv, că trebuie să număr cu mult mai mult. Forțat. Atentă 100%.
    • Respir adânc de multe ori. De cel puțin 9-10 ori, timp în care singurul lucru la care sunt atentă e felul în care inspir adânc și expir. Și apoi mă gândesc că e ok. Mă accept și mă iubesc așa cum sunt (poate sună siropos și penibil, dar asta până când chiar îți dai voie să te vezi copilul neputincios și neajutorat care ai fost și să-ți dai dragostea și acceptarea pe care nu le-ai primit)
    • Clipe de răsfăț. Pe astea mi le iau, cel mai frecvent, atunci când criticul îmi spune cum nu am făcut suficient și nu am timp. Mi se pare momentul perfect să-mi iau o pauză. Pentru o carte sau un film, cu un ceai, cafea, vin. Asta e, viața e scurtă, oricum niciodată n-o să le pot face chiar pe toate.
    • Exerciții de recunoștință- Recunosc că la început nu le-am dat importanță. Mi se părea un joc de copii. Doar că, după un timp în care mi-am făcut o rutină din asta și în fiecare seară am scris sau măcar m-am gândit intens la măcar 3 lucruri pe care le-am făcut bine în ziua respectivă (oricât de banale ar fi ele), am început să cred tot mai mult în ele. Să poți, în timp, să vezi în tine lucrurile bune, în loc să scoți în evidență lucrurile care nu-ți plac, poate face minuni.
    • Meditez – aici nu știu să vă descriu prea bine, pentru că încă învăț și eu. Am lăsat asta la final, tocmai pentru că sunt momente în care-mi iese, momente în care nu. Încă lucrez la asta. Dar dacă vă interesează, sigur, sigur găsiți informații și ghidaj. Există meditații ghidate, chiar așa se numesc ele. Când funcționează, mie una mi se pare că fac minuni.

Nu este ușor să-l domolești pe biciuitorul care trăiește cu tine zi de zi, în cel mai intim mod cu putință. Dar se poate. Eu nu am crezut că este posibil, până de curând. Când am simțit că mă sufocă pur și simplu, el pe mine și eu pe alții, am căutat și am găsit soluții. Iar după ce vezi că funcționează, simți că în sfârșit ai libertate. Eu zic că merită efortul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *