Mami, de unde să știu dacă nu-mi spui

Pentru noi, adulții,  foarte multe lucruri sunt evidente, le știm, sunt deja în firea noastră, ni se par atât de banale și naturale de parcă ne-am fi născut cu ele. Și tocmai de-asta cred că ne comportăm de ca și cum copilul de 3-4-5 ani ar trebui să știe lucruri pe care noi le-am învățat într-o viață.

Este adevărat că micuții noștri înțeleg foarte multe lucruri, au o intuiției foarte bună, sunt tare inteligenți și absorb toată informația, în orice formă ar veni ea ca un burete. Totuși, rolul nostru este să purtăm discuții cu ei despre orice, să le arătăm calea chiar și atunci când nouă calea asta ni se pare absolut evidentă.

O discuție pe care am avut-o cu Sophie zilele trecute a fost ca un soi de duș rece. M-a surprins foarte tare pentru că mi-am dat seama că are mare dreptate. Unele lucruri vin natural, altele nu. Unii copii au anumite instincte, alții nu. Cum să știe ea să se apere dacă eu nu o învăț?

Povestea care m-a dat peste cap

Ne jucam amândouă și erau cele 15-30 de minute în care jocul era fix așa cum voia, indiferent cum ar fi vrut. Am învățat de la Otilia Mantelers că micuții noștri au nevoie de acest tip de joc, în care să le permitem să facă orice, tocmai pentru a ne da seama ce-i doare, ce-i apasă, ce-i preocupă. Nu ne supărăm în acele câteva minute pe copil, indiferent ce ar face, punem limite blânde dacă e cazul, punem întrebări doar, încercăm să aflăm ce se află dincolo de joc, cu calm și răbdare. Ei au nevoie de jocul ăsta pentru a se descărca, pentru a ne vedea nouă reacțiile și pentru a învăța din ele.

Și cum stăteam noi așa și ne jucam de-a ”sola mai male” (o să povestesc mai pe larg jocul ăsta altă dată- eu sunt sola mai male și e mama sau bebe sau alt copil), deodată îmi bagă jucăriile sub rochie și mi le împinge așa mai, mai să mi le bage în chiloți. Moment de șoc pentru mine și, normal, am oprit-o înainte să pun întrebări. Abia apoi am încercat să înțeleg de ce vrea să se joace așa.

-Puiule, mie nu îmi place să mă joc așa. Nu mă simt bine cu jocul ăsta. De ce îți place ție să-mi bagi jucăriile sub rochie?
-Așa e jocul, mami.
-Păi și de ce e jocul ăsta așa? Ai mai jucat jocul ăsta?
-Nu, dal așa face L, la glădi
-Cum face L?
-Mi-a băgat jucăliile la funduleț. Și m-am supălat (mai că-i venea să plângă)
-Și miss n-a văzut?
-Nu
-Păi și de ce nu i-ai spus?
-Nu știu

Moment scurt de tăcere pentru mine, nu înțelegeam nici de ce ea permite așa ceva, nici de educatoarea nu văzuse. Mă și întrebam de câte ori s-o fi întâmplat asta.

Îi explic cu mult calm, deși eram vizibil afectată, că nimeni nu are voie să facă un lucru care să o supere și că ea trebuie să reacționeze.

-Mami, să nu o mai lași nici pe L, nici pe altcineva să facă lucruri care te supără. Ce a făcut ea, faptul că ți-a băgat jucăriile la funduleț, e un lucru rău. Era normal să te superi și eu m-aș fi supărat. Dar pe viitor să nu o mai lași. Să-i spui că nu-ți place și că nu are voie. Iar dacă ea nu înțelege îi spui lu’ Miss, mie, lui tati. Înțelegi, puiule? Nu trebuie să lași pe nimeni să-ți facă lucruri care nu-ți plac, da?
– Nu am știut, mami. De unde să știu asta dacă nu mi-ai spus?

Am mormăit ceva de genul- acum știi, mami- și am fost pe altă lume o perioadă bună. Tocmai ce realizasem că nu-i spusesem niciodată că nu trebuie să lase pe nimeni să-i facă rău. Nu-i spusesem, mi se părea atât de evident, de logic, de normal, încât nu mă gândisem să-i spun asta fix așa. A urmat o perioadă în care am realizat și eu un lucru evident. Că micuța mea a crescut, că nu mai este bebeluș, și că trebuie să o învăț zi de zi să țină piept vieții ce va să vină. Cu povești, exemple și explicații clare. Să mă gândesc la situații ipotetice și să le aduc în discuție.  Și de-atunci tot asta fac, cred c-o să-mi fac o listă să o pun și aici, pe blog, cu speranța că voi mai primi completări.